joi, 24 aprilie 2014

"Prea OUĂ!"

După sărbători vine așa o perioadă când nu vrei să mai auzi de sărbători. Nu?

Am așteptat să treacă puțin nebunia.

Nu-mi plac Sărbătorile Pascale. Sunt prea triste. Prea bisericoase, prea sfințite. PREA!

Când am spus asta persoanelor din jurul meu, am ridicat semne de întrebare, adică se vedea așa pe fața lor că ar vrea să strige: "you freak!".

Ei, asta e, cum a zis un prieten: "sunt gusturi bune și gusturi și mai bune!"

Ce să-mi placă la sărbătorile Pascale?
Mielul? Dude, nu.
Drobul? Nu mă coafează.

Ouăle? Ouăle frate!



Fiecare român mănâncă  sigur ouă măcar o dată sau de doua ori pe săptămână, dar de Paște, ca deh e tradiția, ai senzația că oul fiert devine o delicatețe. Ou! Ou colorat!
Ficatul începe să plângă cam cu o saptamana înainte de evenimentul în sine și dacă era supărat pe tine din pricina băuturii acum te roagă să-i dau un shot de Absinth doar să pleci cu oul de lângă el.

Să-mi placă sărbătoarea în sine? Nope. Sunt sceptică.
Ce simt/cred eu, este ceva, dar sigur nu este ceva dus la extrem. Așa că stau mai departe de sărbatori, biserică și preoți.

Să petreci de Paște? E ciudat.
Adică nu știu, de Crăciun e altceva, aștepți zăpada, te bucuri să bei un vin fiert, să mai pui un glob in brad, să mai faci un cadou.
De Paște ce faci? Spargi ouă! Minunat!

Dar e bine că există, că mai primești câte o zi liberă de la muncă.

Și deși susțin că orice motiv e bun pentru o seară de băut, Paștele chiar nu este unul plauzibil.

Mi se pare amuzant când văd la televizor: "După ce au luat lumină, credincioșii s-au retras în cluburile din oraș unde au băut și au dansat până dimineață!"

Pe bune? Te-ai dus la biserică, ți-ai luat lumină, esti credincios/credincioasă înseamna, iar apoi te-ai dus și te-ai rupt pe boxe în cine știe ce pițipongeală de club și te-ai făcut muci. Bravo! Ai făcut treabă!

Sunt sigură că Iisus și-a dorit maxim să te vadă ca dai din fund cu ocazia Învierii Lui, după o săptămână în care a pătimit. Se presupune ca știi aceste lucruri pentru că de-aia te-ai călcat in picioare în curtea Mitropoliei la 12 noaptea, nu?

Uite de-aia nu-mi place Paștele, pentru că simt ca este o sărbătoare tristă, unde fiecare trebuie să stea liniștit, să prețuiască bla bla momentul.
Mie sărbatorile îmi plac pentru ca sunt motiv de distracție, în schimb Paștele nu-mi dă vibe-ul respectiv, tocmai de aceea nu suntem prieteni.

Cum am spus, sunt sceptică, eu cel putin recunosc că mă lasă rece subiectul sărbatorii, aș putea să mă duc să dansez în club până dimineață, să beau până îmi vine rău și totuși nu o fac pentru că nu găsesc un motiv pentru a face asta.

Nu te duce sa iei lumină ca să dai din fund în jurul ei.

E mai trist decât faptul că eu nu cred în această sărbătoare. :)

vineri, 18 aprilie 2014

Semințe și bere la pet.

Nu vă hliziți, fără bere și chiar fără semințe. Și eu am fost dezamagită, din pricina berii. 

Mi-am propus în urmă cu aproximativ trei săptămâni, de fapt nu. Stai.

I-am propus în urmă cu aproximativ trei săptămâni lui frate-miu să mă ducă pe stadion, de fapt să ne ducă. Curioși să vedem și noi cum arată Arena Națională. Că multe s-au mai spus despre acest stadion. 

Nimic mai simplu, normal că nu am rugat în stânga și în dreapta, m-am dus direct la sursă, frate-miu fiind microbist. Dinamovist mai exact. Nu a ezitat o secundă. 

”Păi da' nu vă duce fratele vostru? Să vedeți spectacol adevărat. Dinamo-Steaua.!” 

Nu, acum fac mișto de el, a fost foarte simpatic și ne-a cărat după el. Noi neavând habar de ce se întâmpla acolo.

Eu ca eu, că am crescut lângă frate-miu, m-a mai dus prin 2006 la un meci pe stadionul Ștefan cel Mare. Rapid-Dinamo. 

Mă ambalam și eu prin liceu între colegi, cu cine ținem, ce tari suntem, șamd. Mi-a trecut repede. 

16 ani. Mi-a plăcut. Mă rog, de fapt nu era foarte mare diferență. Ca să înțelegeți, la noi în casă când juca Dinamo era oarecum ca pe stadion. Țipete, zbierete, bere și băieții lui de la bloc toți grămadă. Așa că m-am acomodat repede. Atunci. 

Eu, trecută oarecum prin experiențe de genul. Însă soțul meu chiar nu are nici în clin nici în mâneca cu fotbalul. El desenează. E pașnic. 

Și hai că ne-am hotărât să o facem și pe asta. Am plecat la meci. Tricouri, fulare, ne-a echipat Răducu pe amândoi, blindați eram. Ne-a explicat cum să nu ne pierdem de el și să fim atenți, șamd. 

Aveam senzația că mă duc la război. Vroiam doar să văd stadionul. Nu mi-aș fi dorit sa plecăm bătuți de acolo. Dar, ca să evităm anumite incidente, ne-a explicat el cum stă treaba. ”nu vă dați drumul la mână! stați împreună, nu vă pierdeți. Căscați ochii!” Cu alte cuvinte dacă iese scandal, luați amândoi bătaie, dar nu vă pierdeți unul de celălalt!

Frumos stadionul. Chiar cred că trebuia să avem așa ceva. Pentru concerte. Clar! 














Noi doi în galerie:










Frate-miu:











Și cum a trebuit să cântăm pentru că aveai senzația că se uită lumea din jur urât dacă nu o faci, am început să sărim, să dăm din gură, să ridicăm fulare, să strigăm și să... ne prindem în filmul ăla. Pentru că deși nu înțeleg suporterii, nu înțeleg fotbalul și mai mult decât niște unii care aleargă după o minge chiauni, nu a fost niciodată. Atmosfera aia te prinde fără să vrei. Foarte mulți oameni cântând frenetic. 

Nu exclud faptul că era plin de oameni dubioși dar spre surprinderea mea, erau și foarte mulți oameni pe ale căror chipuri puteai să citești ceva, nu doar să vezi că au clase cât trenul. Da, unii suporteri asta îmi lasă impresia. 

Mă așteptam să dau de o gloată de oameni care mănâncă semințe și beau bere. Probabil asta ar fi făcut dar surprinzător s-a respectat ceea ce impunea stadionul în sine. Fără una, fără alta. 

Am rămas surprinsă să văd că ce mi se părea o tâmpenie aseară, ridicat chestii, culori, veste albe pe noi, a fost un adevărat spectacol. Oamenii ăia chiar depun efort acolo.  








Acum pe bune, din mii de scaune, așează tu toate culorile alea, pune-i să se îmbrace pe fiecare în așa fel încât să rezulte ceva de genul acesta. 

Personal, mi s-a părut fantastic. 

Nu am să vorbesc de meci în sine, pentru că după cum am spus, nu mă pasionează. Am crescut cu Dinamo în casă, nu sunt microbistă. Însă a venit de la sine să merg în galerie la Dinamo și să-i susțin pe ei. 

A fost o experiență, nu știu dacă aș mai repeta-o și nu pentru că nu mi-a plăcut ci pentru că nu e locul meu acolo, însă ce e frumos, e frumos. 

Ideea e că ne-a surprins plăcut pe amândoi. 

Da, da. Pentru o oră jumătate m-am simțit ultrașă și am trăit chestii alături de băieții ăia agitați. :)) 

Nevasta disperată pe stadion. Auuuu! :)) 


marți, 15 aprilie 2014

Fără glume la răceală. Fără am spus!



De trei zile m-a pus răceala la pat. Mă rog, îmi place să zic așa, de fapt am fost nevoită să mă duc la muncă. Am supraviețuit. Aș fi preferat să mă pună la pat.

Vremea aia nesimțită care nu se hotărăște niciodată. ”Ori mă încălzesc, ori dau cu ploaie, ori fac un frig de o să vă că**ți pe voi. Fraierilor!” 

Nu contează dacă azi ieși cu șifonierul în cârcă și sunt aproximativ 22 de grade afară, iar mâine îți propui să nu mai faci aceeași greșeală, pentru că ți-ai luat-o ieri și te crezi deștept. Însă "maine" plouă. Și uite așa ne-o face vremea de fiecare dată, până începe să ne-o dea cu febră. 

Eu răcesc cam de trei ori pe an, și de fiecare dată mor. De fiecare dată îmi scriu testamentul și mă întreb cui i-am greșit în viața asta de merit un așa sfârșit tragic. Apoi adorm. 

Siropul, picăturile și Theraflu îmi cântă veșnica pomenire. 

Da, exagerez! Mereu exagerez, nu vrei să vezi cum mă transform când sunt răcită, am senzația că totul mi se cuvine. Pentru ca mor. De-aia!

Ce mă enervează când sunt racită? Totul!

Dar în special glumițele. De fapt "glumița".

"ahaaaa, esti racităăăă, da, da, aspirina saracului, du-te la soțul tău să-ți dea aspirina săracului! :> :> :> "

Și binențeles gluma asta vine mai mult din partea masculină a populației. 

Nu, nu ești amuzant, ba mai mult, după ce că nasul meu plânge și e în depresie de îmi vine să-i dau inghețată pentru că zici că l-a părăsit iubita, nu mă pot concentra si pe stomac să nu dea la boboci. Da, ești scârbos. 

Ieși! Eu abia mă târai de pe o perna pe alta și tu îmi sugerezi să fac treburi din astea care implică efort? Nu aș face altceva decât să strig cu jumătate de gură: ”moooooooooooor...ăăăă....moooooor!”

Toată lumea are aceeași glumă.  

Anul 2014. Aspirina săracului. Omorâți-vă pe rând în liniște.  

Ce aspirină prietene? Ce sărac?  Păi după ce a dat circa 60 de lei pe toate bulinele din farmacie, o să le iau pe toate! Sunt scumpe! Vreau să folosească la ceva! 

Și îmi curg mucii. Nu, nu stau dedesubt. Mă înec! Tu chiar vrei să mor?  De data asta pe bune. 

Plus de asta, transpir, apoi mă trage curentul. Terminați cu prostiile. Renuntati la gluma asta.

Ca să nu mai vorbesc că prindea mai multă încredere dacă se numea, Theraflu-ul săracului, Aspirina e de căcat în orice formă a ei. :)) 

Să te aud cum spui următoarea dată Acidul Acetilisalicilic al săracului. Hai, îndrăznește!  




marți, 8 aprilie 2014

Despre zile proaste, egoism & CO.


Chiar și cei mai tari și fericiți dintre noi, au parte de momente în care obosesc să țină pasul. 

Tristețea și zilele proaste sunt pretutindeni. Pe unii dintre noi ne lovesc mai mult, pe alții mai putin.
 
Cel mai optimist om din viața mea, are momente de cădere. 
Și nu suport să-l văd așa. Îmi este tare greu să-i spun ca nu e vorba că mă deranjează pentru că sunt o simandicoasă.

Nu.
 
E pur si simplu faptul ca ma demoralizeaza. Ar trebui sa fie stalpul meu. Încrederea mea stă in optimismul acela pe care il regăsesc în persoana lui. Puterea mea de a merge mai departe zilnic, stă in curajul lui. 

Și uite așa îmi dau seama cât sunt de egoistă. 

Și cum din problema lui fac una a mea. De ce? Ar trebui să nu fie despre mine.

”Dacă am cedat, nu înseamnă că suntem lași, înseamnă ca am fost tari prea mult timp.” 

De ce sunt egoistă? Câți dintre noi suntem egoiști? Câți dintre noi ne bazăm pe altii pentru a merge mai departe? Destui, nu?

Câți dintre noi se descurcă singuri? Câți dintre noi merg mai departe fără să auda un: "O sa fie bine, sunt lângă tine."

Cred ca nu foarte multi. 

Însă în momentele când noi avem nevoie de tăria acelui "cineva", ne gândim oare că și acel "cineva" are nevoie să-și primească tăria de undeva? Ne gândim oare, că și el la rândul lui, nu e chiar de piatră.

Nu e despre noi.

Obișnuim să spunem: ”hei, în relația asta, eu sunt aia care are voie să plângă.”

Nu, zău? Doar tu ai nevoie să te descarci de energia negativă care a pus stăpânire pe tine?

Și uite așa realizez cât sunt de egoistă. Am prea multe zile proaste, mă simt de prea multe ori rău. Dar sunt prea puține dățile când mă gândesc că nu sunt singura. Și sunt prea puține momentele când reușesc să mă ridic singură. 

În momentul de față îmi vine să mă clasez drept o lașă, să-mi dau doi și să mă trimit la colț. 

Sunt zile și zile. Toți le avem.

Suntem făcuți să prindem putere unul de la altul? Atunci cineva trebuie să o ia de undeva, nu? 


sâmbătă, 5 aprilie 2014

6 luni = jumătate de an = fericire și glumițe.

Jumătate de an de iubire legală si 2 ani si 7 luni de respect, bucurii, zâmbete si chestii amuzante. Cam așa îmi pot prezenta căsnicia și relația cu soțul meu.

Am văzut poza aceasta pe facebook și am vrut neapărat să o contrazic. 
Nu știu de ce unii oameni au astfel de opinii, am fost singură și țin minte că îmi doream pe cineva, este in firea omului să vrei la un moment dat să ai cu cine să împarți chestii, de la sentimente până la pizza. Mă rog, pizza o împarți în primele luni de relație apoi duci un adevărat război pe ultima felie. Dar nu contează, te războiești cu dragoste. 

Să se înteleagă că, nu sunt de acord nici cu cea de sus nici cu aceea de jos. Cum spuneam, nimic nu este perfect. Dar există părți minunate pe care toată lumea ar trebui să le trăiască, mai devreme sau mai târziu. :) 

Cred că există praguri, de la o anumită vârstă preferi să crezi că e o prostie doar pentru că nu ți se întâmplă, nu pentru că nu ți-ai dori. Cred. 

Și ca să fiu mai explicită, căsnicia nu stă în ”șaiba” de pe mână, nici in actul de la primărie și nici in legământul preotului. Stă în respectul vostru, unul față de celălalt.

Da, posibil să existe și căsnicii care nu-și au rostul, dar cu siguranță există și acelea care merită totul. Cum este a mea de exemplu. Și da, sunt modestă. Azi este ziua în care o să-mi laud căsnicia, cam atât de mult pe cât simt nevoia să o fac. 

Nici n-as avea de ce să nu, având in vedere că nu-i lipsește nimic. După jumătate de an de când am devenit nevastă, pentru că azi s-au făcut 6 luni, pot să spun că dacă va fi așa până la final, a meritat! 

A meritat perioada mea de neîncredere, a meritat să dau piept cu părerile mai mult sau mai puțin răutăcioase, a meritat să plâng uneori, a meritat să-l caut pe acest bărbat din viața mea.

Scopul scuză mijloacele. Iar dacă noi acum suntem fericiți, a meritat să facem tot ce am putut ca să ajungem aici. 

Îmi place să aud când mă întreabă lumea cum e să fi nevastă și să le răspund ”la fel”. Deși sunt conștientă că nu mă simt la fel, dar nu am cum să le spun ce este de fapt. Pentru că fiecare persoană simte diferit. 

Eu nu primesc flori, nu primesc cadouri care să nu-mi fie de niciun folos, nu-și aduce aminte în fiecare lună de aniversarea noastră și sincer mă bucur, pentru că nici eu nu țin minte. În schimb ne aducem aminte bucăți, să zic așa, importante. 

Dacă stau bine să mă gândesc fiecare zi împreună este o aniversare, asta nu înseamnă că trebuie să ne umplem de ”la mulți ani-uri și te iubesc-uri”. Ce importanță ar mai avea?

După șase luni... ce se întâmplă între noi este... FOARTE TARE! :D 

Pe cât de frumoși am fost atunci, pe atât de mult înflorim în fiecare zi. 





joi, 3 aprilie 2014

”Perfect” fără sacrificii?


Am tot stat și am pritocit subiectul ăsta ceva timp.
Mi-am analizat relația de la primele începuturi până în prezent, cu alte cuvinte mi-am analizat soțul încă din cele mai proaste momente ale lui, până în cele de glorie. :))

Toți avem scăpări, nimeni nu e perfect.

Nu-mi pot imagina bărbatul acela la care visăm de puștoaice, cel care ne punea lumea la picioare, ne gâdila orgoliul, ne umplea de complimente mai mult decât pe propria-i mașină. Atunci era mai simplu să mi-l formez în minte, acum nu se mai leagă nimic.

Nu știu ce părere au restul, dar eu una consider că nu există acest Făt-Frumos pe cal alb, cum nu există nici Prințesa din castelul de cleștar.

În schimb, există broscoiul.

Iar dacă Făt-Frumos al tău, nu seamănă deloc cu cel pe care l-ai visat când erai mică, dar cu toate astea ți-a căzut cu tronc, învață să ai răbdare. S-ar putea să fie în faza de broscoi și necesită răbdare, calm și în primul rând multă iubire, ca să le poți avea pe restul.

Însă înainte să-i dai cu piciorul când îi vezi ochii bulbucați, întreabă-te dacă nu cumva și tu ești, nu știu, Baba-Cloanța?

Nu, n-am făcut o pasiune pentru basme...Sau? Eh, în fine.
Tu ești perfectă?

Da, este vorba și de schimbare, de fapt despre asta e vorba. Sunt convinsă că acum toți o să spuneți că sunt genul de femeie care face dintr-un bărbat adevărat, un cățeluș, ei bine nu este așa. De obicei era invers.

Schimbarea de care vorbesc, nu este aia forțată, nu este genul de schimbare: ” Dacă nu faci aia, eu plec!”

Nu. Este vorba de ceva reciproc, care vrei nu vrei, o să se producă, uneori fără să-ți dai seama. O să lăsați de la voi, o să acceptați lucruri pe care probabil nu vă gândeați că o să le acceptați vreodată. Binențeles asta doar în cazul în care e ceva de capul vostru și de relația voastră.

Nu există ceva bun de la început, ceva perfect. Ca să fie perfect trebuie să lupți pentru asta, trebuie să ți-l faci singură. Asta nu înseamnă că după ce ai reușit, să spui cunoscuta frază: ”Nu mai ești bărbatul de care m-am îndrăgostit!” Atunci chiar meriți să rămâi Baba Cloanța sau să te ia la pumni, depinde cum privești lucrurile. :))

Este normal ca el să aibă o repulsie la ceva ce i se impune. Tu n-ai avea?

Eu am ajuns la concluzia că tot ce pare perfect de la început, este putred la mijloc. Pe modelul: ”prea frumos ca să fie adevărat.”

Orice lucru în viață se câștigă prin muncă. Absolut orice! Ca să ai boboci de la o floare, trebuie să-i acorzi atenție, să o uzi, să o îngrijești. Asta nu înseamnă că o schimbi, înseamnă că o ajuți să facă ce a fost menită să facă.

Și încă o dată, nu uita că de schimbările de care o să aibă parte el, la fel o să ai și tu
Asta înseamna modelare.

Creșteți împreună și înfloriți. :)


marți, 1 aprilie 2014

Despre nevasta disperată.


Există o persoană în viața mea care atunci când își cumpără un cațel de câteva luni, cu o durată de viață medie de aproximativ 10 -12 ani își face griji unde o să îl îngroape și mai ales cine o să facă asta.

Ea este soția mea.  :D

Se făcea că era o zi călduroasă de vară (acum vreo 4 ani ) locuiam undeva pe Moșilor. S-a auzit un ciocănit ușor în ușă, am deschis și a apărut ea. Simpatică cu părul desfăcut, cu pielea ușor arsă de soare, cu un parfum de flori ce împrăștia un aer de festival în jurul ei.

S-a uitat cu ochii ei mari și frumoși la mine și a zis:

”Te rog frumos să te dai la o parte,  nu știu cine esti, eu am venit în vizită!”

Așa s-a înfiripat frumosa noastră relație.  E foarte tare să ai o noapte nebună și dimineața să se poarte de parcă nici numele nu ți-l stie. Asta timp de 2 ani! K

A fost un moment în care era puțin supărată, habar nu am de ce, (nu știam chestii despre noi, nu eram împreună) în care a anunțat că trece pe la noi.  ”Noi” însemnând 7 baieți într-un apartament cu 4 camere.

A apărut în pragul ușii, tristă, supărată și cu o sticlă de vin.

Mi-am zis “asta e seara noastră” daaarr…au durat aproximativ 40 de minute până a terminat sticla de vin s-a întins în pat și a anunțat că dorește să doarmă, deoarece dimineată merge devreme la munca … K

Au fost doi ani în care ne-am tachinat continuu.  Noaptea  prieteni,  ziua ”Ce? Ea? El? Nu!”.

Este genul de femeie pe care am dorit-o din prima zi, habar nu am de ce, dar asta simțeam. Din câte am reușit sa aflu de la ea…sentimentul a fost reciproc.

Îmi aduc aminte, cum după 1 an jumate, cred, mi-am făcut curaj să o sărut pentru prima dată la metrou în văzul tuturor. A plecat de lângă mine fără să zică nimic. Levitând la vreo 30 cm deasupra pământului, din care ușor se vedeau cum răsar magnolii.  Desigur, femeia din ea nu o să recunoască niciodată asta. J

Este genul de femeie care îți dă totul, fără să ceară nici măcar un zâmbet înapoi.

Însă face în așa fel încât atunci când este destul de departe de mine și altă femeie este în preajma mea, aceasta simte o respirație rece in ceafă… Fără scene de prost gust.

I-am spus unui prieten care m-a întrebat de ce mă însor: “De când am început să mă văd cu mai multe femei, mi-am propus ca atunci când o să cunosc una normală să o iau de nevastă…”


Așa am și făcut, dar vă povestesc data viitoare… ”


Dacă te-ai îndoit vreodată că bărbații pot fi sensibili, acum este momentul să bați in retragere. 

Nu am nevoie de un plângăcios, dar un om care să-mi arate din când in când că are și o altă parte decât aceea de mascul feroce. :)) Este binevenit. 

Da, mă declar o norocoasă. Cu N.