Ce învățăm din basme?

În urmă cu două seri, am ieșit la câteva beri cu niște prieteni, ceva relaxare după o săptămână de muncă.
Discuțiile au fost multe, însă una singură vreau să o împart cu voi.

Bănuiesc că toți am citit basmele românești, poate câțiva dintre voi le-ați ascultat la pick-up. Mă rog, nu asta e important.
Le-am luat pe rând dar concluzia care mi-a atras foarte mult atenția și in jurul căreia s-a format discuția, a fost:

”Harap-Alb era un tăntălău care a știut să-și aleagă prietenii foarte bine.”

Nu știu cum au mers exact lucrurile, a realizat că nu poate de unul singur și are nevoie de sprijin sau pur și simplu era foarte prietenos?

Faptul important este că nu erau simpli oameni care făceau chestii. Erau cei mai buni oameni care făceau diferite chestii. Asta denotă foarte mult că se pricepea in alegerea prietenilor. Și aceia nu erau oarecare.

Dar nu denotă și faptul că era pe interes? :))

Pe modelul: ”Nu știu să beau mult, dar am un prieten care știe!”

Deci? Care este diferența? Între basm și realitate? Mai blamezi cu desăvârșire când auzi că pentru a primi un loc de muncă bun, ai nevoie de un prieten care are un prieten care știe pe cineva sus pus intr-o oarecare firmă?

Diferența există, noi nu suntem eroi. Poate suntem carismatici dar asta nu este de ajuns.

Noi la final, nu o să ieșim bine din treaba asta ci mereu se va trezi cineva care îți va spune că ai fost ajutat în tot ceea ce ai făcut.

Exceptând faptul că nu este un basm, soțul meu spus că un erou adevărat, este Mario. Da, da, instalatorul. Mânca ciuperci ca să aibă curaj să se bată cu toată lumea pentru a ajunge la prințesă. Ăsta băiat! Nu apela la nimeni, se descurca singur, nu prea avea prieteni sau pur și simplu nu avea nevoie de ei.

În schimb, dacă îl transformi într-un om de zi cu zi, societatea ar spune că este antisocial. Corect?

Costel (stand-up comedy) spunea că pentru a face un copil perfect, fă-l direct pe al trei-lea. Prâslea.

Prâslea, face si drege. Este curajos si ambițios cu toate că este cel mai mic. Ce știm despre ceilalți doi? Mai nimic. În principiu sunt niște pierde-vară.
De la Prâslea am învățat că te modelezi în permanență și că orice alegere pe care o facem are un efect asupra personalității noastre.

Noi probabil dacă am proceda precum Prâslea, la final am deveni niște îngâmfați. Nimeni n-ar mai fi ca noi.

Cenușăreasa ne-a învățat că pentru a avea ceva, trebuie să muncești mult, foarte mult sau să ai  nașă care hocus-pocus te trimite la bal după ce ai încălcat câteva reguli. E ok să vorbești cu animalele și nicidecum nu ești plecat prin păpuriși dacă o faci.

Albă-ca-Zăpada, este o pofticiosă, nu se poate abține de la niște simple mere și este perfect normal să trăiasca în casă cu șapte bărbați. O adevărată femeie de casă.

Sunt multe basme, care mai de care au dublu sens. Diferența e că atunci când le citeam, eram micuți și inocenți. Acum in schimb când le analizezi, mai crezi că este totul fantastic?

Ne mai dăm frâu liber la imaginație? Sau devenim din ce în ce mai sceptici?





Unele idei culese: Răzvan Mihai Nica, Andrei Pascu, Teslovan Ovidiu-Lucian.

Cum am devenit gospodină.

După cum v-am spus, eu nu gătesc. Încă n-am avut curaj. Îmi iubesc prea mult familia.

Sunt un dezastru in bucătarie. Clar, nu oricine este făcut pentru acest spațiu din apartament/casă.
Știa de la bun început că nu știu să gătesc, așa că a acceptat acest lucru fără prea multe comentarii.

Pssst. Noroc cu mama, ea l-a cucerit la capitolul ăsta și am avut de câștigat, ce să zic. :D

Nu vrei să mă vezi in bucătărie, sunt precum un vulcan noroios. Da, da, fac mizerie. Mă crizez, ma opăresc, îmi scapă lucruri din mâini. Teroare în Pantelimon.

Dar de ambițioasă ce sunt, am vrut să țintesc sus.
Ce? Dacă prietenele mele știu să facă prăjituri și eu pot.

Așa că m-am apucat să caut tot felul de rețete. Binențeles că am ales Negresa, mi s-a părut simplă. Asta până în momentul când am bătut totul cu mixerul și aluatul meu arăta precum o supă de ciocolată.
Neavând încotro am decis să-l las așa și l-am băgat la cuptor. Ca să vezi după jumătate de ora chiar a ieșit ceva. O Negresă mai subțire dar cu gust, unul bun chiar. Un fel de Oreo moale. Și până la urmă dacă arăta bine și avea un gust de cacao expirat, cine se bucura de ea?

Eu! Eu aș fi mâncat-o, de ambițioasă, v-am zis!

Asta nu e tot, după Negresă, mi-a intrat in sânge, vroiam mai mult! Mă chema mixer-ul, făina, zahărul! Albușul și gălbenușul îmi cereau să le despart! Prăjituri, prăjituri!

Așa că n-am stat prea mult pe gânduri și m-am gândit eu că este o zi specială pentru a face un tort. Și nu orice tort, da? Diplomat! Că deh, deja aveam experință! De unde atâta?

Îmi invățasem lecția, am descoperit si lingura de lemn intre timp, ehe, o adevărata profesionista, mă simțeam precum un pirat pe propria corabie! Visam la o cofetărie a mea! Nu conta că nimic din ce făceam nu arăta ca pentru galantar. Conta că era bun! Mai bine mă mințeau...poate mă potoleam.

Da, toate bune și frumoase, Diplomatul vieții mi-a tăiat orice fel de fantezie asupra experienței mele în prăjituri. Cel puțin pe moment.
Am făcut blatul, ca să nu mai aduc în discuție că era mult mai gros decât ar fi trebuit, cel puțin nu era ars. Partea urâtă a lucrurilor a apărut la cremă. Crema care trebuia fiartă în baie marină, iar apa pentru respectivul ”experiment” a plonjat pe unul din genunchii mei, clocotită, da. Sunt bine, sunt bine! Nu m-a oprit asta! Nimic nu mă oprea!

Momentul când am turnat crema peste blat, priceless. Mă așteptam ca blatul să ramână pe fundul tăvii. Nu, s-a ridicat și a început să plutească precum rațuștele de baie ale lui Andrei.

Da, da, Andrei are rațe de plastic și încă nu are destule! Măcar să nu fiu singura care se face de râs aici.

A fost atât de frustrant că nu îl puteam face să stea locului, l-am amenințat cu furculițe, l-am înțepat in coaste! Doar, doar, poate se potolea. Nimic!
M-am supărat tare, toate visele mele se spulberaseră, l-am aruncat pe un raft in frigider și m-am apucat să fac din nou...Negresă! De data asta a ieșit pufoasă. Alt motiv pentru care am prelungit misiunea asta care părea să mă bată crunt dar eu nu vroiam să mă las bătută.

După două ore am zis să verific totuși tortul-minune. Nu vreți să știți cum arăta, credeți-mă, era horror. Ornat a început să mai semene cu o tentativă de tort. Sau asta îmi doream cel puțin.

N-am avut curaj să-l gust, au facut-o restul... Cică a fost bun, adevărul că au supraviețuit...majoritatea.

Glumesc, glumesc. Probabil mă iubesc prea tare și n-au vrut să ma dezamăgească.

Cert este că am învățat să stau departe de bucătărie.

A fost greu să mă las, am trecut prin chinuri groaznice...transpirații, vise cu frigidere care prindeau viață, ouă care urlau la mine... V-am spus, îmi intrase în sânge. Dar orice învăț are si dezvăț.

Trăiască mama!

În schimb știu să gătesc niște sandwich-uri foarte frumoase!

Gelozia, arma cu care ne împușcăm singuri.

Vrem nu vrem la un moment dat în viață tot suntem geloși, nu e ca și cum ne-am propune să simțim asta, se întâmplă pur și simplu.

Cred că motivul principal nu este cel/cea de lângă noi, ci chiar noi inșine, încrederea în noi lasă de dorit.

Adevărul este că e un sentiment murdar, care te umple de toate frustrările, nu înțelegi de unde vine, de ce simți asta și cât o să dureze. Știi doar că ceva în tine urlă de nemulțumire și teamă.

Majoritatea motivelor sunt banale. Nu contest însă existența și celor foarte bine întemeiate.

De unde pornește acest sentiment?
Părerea mea e că începe să-și facă apariția când stima de sine începe să scadă.
Începe să-ți fie frică că nu mai ești pe placul ei/lui. Începi să te gândești că altul/alta ar putea să facă treaba asta mult mai bine, șamd.

În momentul când gelozia a pus stăpânire pe tine, ești alt om. Iar filmele încep să se lanseze unul după altul.

Cred că există doua tipuri de oameni geloși și nu cred că există oameni care nu sunt geloși deloc.

Primul tip este cel de care ne ferim majoritatea: "nebuna/nebunul cu acte în regulă"

Orice este dubios, niciun prieten pe care îl ai nu este pe placul ei/lui, telefonul este urmărit, deține toate parolele tale de la toate conturile posibile, inclusiv cea de la contul de unde iți comanzi pizza la serviciu. Se crizează din orice. Nu există ieșire fară el/ea și dacă există face în așa fel încât să te țină de vorbă la telefon tot timpul. Orice lucru pe care îl faci sau spui sigur are o altă conotație ascunsă. Are relații peste tot, nu-i scapă nimic. Niciodată!

Genul acesta de oameni merită împăiați și duși la muzeu, sunt "speciali".

Al doilea tip de oameni geloși sunt cei cu bun simț.

Îsi fac griji, dar nu te lasă să vezi asta, relația voastră pare perfect normală, se consumă în el/ea și doar când are motive foarte întemeiate iți sugerează ceva...dar fără ceartă. Te întoarce pe toate părțile până reușește să te intrebe dacă este sau nu adevărat ce a auzit. Nu te condamnă din prima, ba mai mult decât atât, nu crede prea mult în alte surse. În schimb dacă vorbește cu tine și încerci să o/il minți te miroase imediat. Are un fel de al 6-lea simț.
Nu o să facă niciodată o scenă în public pentru că ține la etichetă. Preferă să-și spele lucrurile în familie. Ceea ce nu-ți lasă altceva de făcut decât sa o/îl admiri pentru calmul cu care actionează.
Trebuie să fii conștient/conștientă că înauntru nu e atât de calm/calmă pe cât arată, dar este de apreciat efortul.
Gelozia ei/lui e chiar simpatică într-un fel sau altul.

De ce nu cred că există oameni care să nu fie geloși? E simplu...

Este perfect normal să fim geloși, sentimentul acesta se naște în noi de mici.
Erai gelos pe vecinul că avea o mașinuță mai tare decât a ta sau pe păpușa vecinei. "Oare le-am greșit cu ceva părinților de eu nu primesc? Sigur eu sunt de vină!"

Ești gelos pe colegul/colega de bancă că a luat notă mai mare decât tine deși ați învățat la fel de mult amândoi/amândouă.

Ești gelos pe un coleg de muncă că a fost promovat înaintea ta, ai senzația că ai depus mai multă muncă decât el și totusi nu ți s-a întamplat nimic.

Un pas important pentru a încerca să ne ferim pe cât posibil de sentimentul acesta, este să ne confruntăm întâi cu nemulțumire pe care le avem față de propria persoana.

Man, complicată treabă, I know.