Cum am devenit gospodină.

După cum v-am spus, eu nu gătesc. Încă n-am avut curaj. Îmi iubesc prea mult familia.

Sunt un dezastru in bucătarie. Clar, nu oricine este făcut pentru acest spațiu din apartament/casă.
Știa de la bun început că nu știu să gătesc, așa că a acceptat acest lucru fără prea multe comentarii.

Pssst. Noroc cu mama, ea l-a cucerit la capitolul ăsta și am avut de câștigat, ce să zic. :D

Nu vrei să mă vezi in bucătărie, sunt precum un vulcan noroios. Da, da, fac mizerie. Mă crizez, ma opăresc, îmi scapă lucruri din mâini. Teroare în Pantelimon.

Dar de ambițioasă ce sunt, am vrut să țintesc sus.
Ce? Dacă prietenele mele știu să facă prăjituri și eu pot.

Așa că m-am apucat să caut tot felul de rețete. Binențeles că am ales Negresa, mi s-a părut simplă. Asta până în momentul când am bătut totul cu mixerul și aluatul meu arăta precum o supă de ciocolată.
Neavând încotro am decis să-l las așa și l-am băgat la cuptor. Ca să vezi după jumătate de ora chiar a ieșit ceva. O Negresă mai subțire dar cu gust, unul bun chiar. Un fel de Oreo moale. Și până la urmă dacă arăta bine și avea un gust de cacao expirat, cine se bucura de ea?

Eu! Eu aș fi mâncat-o, de ambițioasă, v-am zis!

Asta nu e tot, după Negresă, mi-a intrat in sânge, vroiam mai mult! Mă chema mixer-ul, făina, zahărul! Albușul și gălbenușul îmi cereau să le despart! Prăjituri, prăjituri!

Așa că n-am stat prea mult pe gânduri și m-am gândit eu că este o zi specială pentru a face un tort. Și nu orice tort, da? Diplomat! Că deh, deja aveam experință! De unde atâta?

Îmi invățasem lecția, am descoperit si lingura de lemn intre timp, ehe, o adevărata profesionista, mă simțeam precum un pirat pe propria corabie! Visam la o cofetărie a mea! Nu conta că nimic din ce făceam nu arăta ca pentru galantar. Conta că era bun! Mai bine mă mințeau...poate mă potoleam.

Da, toate bune și frumoase, Diplomatul vieții mi-a tăiat orice fel de fantezie asupra experienței mele în prăjituri. Cel puțin pe moment.
Am făcut blatul, ca să nu mai aduc în discuție că era mult mai gros decât ar fi trebuit, cel puțin nu era ars. Partea urâtă a lucrurilor a apărut la cremă. Crema care trebuia fiartă în baie marină, iar apa pentru respectivul ”experiment” a plonjat pe unul din genunchii mei, clocotită, da. Sunt bine, sunt bine! Nu m-a oprit asta! Nimic nu mă oprea!

Momentul când am turnat crema peste blat, priceless. Mă așteptam ca blatul să ramână pe fundul tăvii. Nu, s-a ridicat și a început să plutească precum rațuștele de baie ale lui Andrei.

Da, da, Andrei are rațe de plastic și încă nu are destule! Măcar să nu fiu singura care se face de râs aici.

A fost atât de frustrant că nu îl puteam face să stea locului, l-am amenințat cu furculițe, l-am înțepat in coaste! Doar, doar, poate se potolea. Nimic!
M-am supărat tare, toate visele mele se spulberaseră, l-am aruncat pe un raft in frigider și m-am apucat să fac din nou...Negresă! De data asta a ieșit pufoasă. Alt motiv pentru care am prelungit misiunea asta care părea să mă bată crunt dar eu nu vroiam să mă las bătută.

După două ore am zis să verific totuși tortul-minune. Nu vreți să știți cum arăta, credeți-mă, era horror. Ornat a început să mai semene cu o tentativă de tort. Sau asta îmi doream cel puțin.

N-am avut curaj să-l gust, au facut-o restul... Cică a fost bun, adevărul că au supraviețuit...majoritatea.

Glumesc, glumesc. Probabil mă iubesc prea tare și n-au vrut să ma dezamăgească.

Cert este că am învățat să stau departe de bucătărie.

A fost greu să mă las, am trecut prin chinuri groaznice...transpirații, vise cu frigidere care prindeau viață, ouă care urlau la mine... V-am spus, îmi intrase în sânge. Dar orice învăț are si dezvăț.

Trăiască mama!

În schimb știu să gătesc niște sandwich-uri foarte frumoase!