Despre zile proaste, egoism & CO.

Chiar și cei mai tari și fericiți dintre noi, au parte de momente în care obosesc să țină pasul. 

Tristețea și zilele proaste sunt pretutindeni. Pe unii dintre noi ne lovesc mai mult, pe alții mai putin.

 

Cel mai optimist om din viața mea, are momente de cădere. 

Și nu suport să-l văd așa. Îmi este tare greu să-i spun ca nu e vorba că mă deranjează pentru că sunt o simandicoasă.

Nu.

 

E pur si simplu faptul ca ma demoralizeaza. Ar trebui sa fie stalpul meu. Încrederea mea stă in optimismul acela pe care il regăsesc în persoana lui. Puterea mea de a merge mai departe zilnic, stă in curajul lui. 

Și uite așa îmi dau seama cât sunt de egoistă. 

Și cum din problema lui fac una a mea. De ce? Ar trebui să nu fie despre mine.

”Dacă am cedat, nu înseamnă că suntem lași, înseamnă ca am fost tari prea mult timp.” 

De ce sunt egoistă? Câți dintre noi suntem egoiști? Câți dintre noi ne bazăm pe altii pentru a merge mai departe? Destui, nu?

Câți dintre noi se descurcă singuri? Câți dintre noi merg mai departe fără să auda un: "O sa fie bine, sunt lângă tine."

Cred ca nu foarte multi. 

Însă în momentele când noi avem nevoie de tăria acelui "cineva", ne gândim oare că și acel "cineva" are nevoie să-și primească tăria de undeva? Ne gândim oare, că și el la rândul lui, nu e chiar de piatră.

Nu e despre noi.

Obișnuim să spunem: ”hei, în relația asta, eu sunt aia care are voie să plângă.”

Nu, zău? Doar tu ai nevoie să te descarci de energia negativă care a pus stăpânire pe tine?

Și uite așa realizez cât sunt de egoistă. Am prea multe zile proaste, mă simt de prea multe ori rău. Dar sunt prea puține dățile când mă gândesc că nu sunt singura. Și sunt prea puține momentele când reușesc să mă ridic singură. 

În momentul de față îmi vine să mă clasez drept o lașă, să-mi dau doi și să mă trimit la colț. 

Sunt zile și zile. Toți le avem.

Suntem făcuți să prindem putere unul de la altul? Atunci cineva trebuie să o ia de undeva, nu?