Nevastă disperată și viitoare mămică. (part II)

Și da, se cam adeverește în proporție de 75-80% treaba cu mișcatul și greața. Însă stai liniștită, tot nu redevii femeia dinainte de sarcină. 

Îți faci mii și mii de gânduri, îți imaginezi tot felul de scenarii cu tine și burtica ta, abia aștepți să crească. Ai văzut mii de poze cu mămici care arată efectiv genial iar burtica lor este impecabilă.

Începi să cauți tot felul de creme pentru protecție contra vergeturilor, în speranța că vei putea opri apariția lor. Însă te amăgești singură. Ele or să apară oricum. Că deh, este minunat să ai o burtică mare. Însă corpul nu este pregătit așa oricând de o creștere de genul acesta. Drept urmare se întoarce împotriva ta și a cremelor tale. 

Și uite că vine momentul când începi să crești și să crești si să crești... Și să tot crești. Nu ți se pare greu la început. Deși deja când stai pe spate în pat și încerci să te ridici arăți ca un gândac de bucătărie cu piciorele în sus care se chinuie să revină la forma inițială. Începi să gâfâi ca un instalator gras băgat sub chiuveta din bucătărie. 

Șiiiiii..... descoperi căăăăă există ceva extraordinar de tare pe planeta asta: MÂNCAREA! Asta pentru că ai tot ocolit-o în primele luni. Doctorul îți recomandă mese mici și dese. Tu reușești ca ele să fie doar...dese! 

Și deși ai reușit să dai câteva kilograme jos la începutul sarcinii și te gândeai că dacă știai că așa ușor e să slăbești făceai copii mai devreme. Vine momentul când începi să le pui la loc...

Nu, nu dublu, stai liniștită. 

Triplu!

Îți imaginai că  vei fii una din graviduțele acelea de care ai auzit că se văd doar din față că sunt graviduțe? Reușești acest lucru, doar că tu te vezi din față și de pe...Lună! 

La început te bucuri de fiecare mișcare a bebelușului tău, ești fascinată, iei mâna tuturor și le arăți ce mic acrobat ai tu în burtică. Apoi micul acrobat începe să devină fotbalist. Îți folosește vezica urinară pe post de minge, lucru care împinge toaleta tot mereu...foarte departe de tine!

Iar dacă de fel erai o persoană superstițiosă n-ai decât să-ți lași mama, bunica sau cumnata să-ți toarne o căruță de sare-n cap că oricum nu o să aflii sexul copilului până medicul nu ți-l va confirma. 

Auzi lucruri despre umflatul picioarelor și alte minunății de care ești ferm convinsă că ție nu ți se vor întâmpla. Până în momentul când ajungi acasă într-o seară de la muncă, te descalți și descoperi că picioarele tale au fost înlocuite cu ale lui Shrek. 

Nu, nu verzi... umflate și grăsuțe. 

Te ambiționezi să bei și mai multă apă decât consumai de obicei, pentru că ai auzit că de la asta e, însă ele tot se vor umfla. 

Despre pofte? Ce pofte? Piersica aia din vârful pomului? Stai liniștită, nu o să te refuze nimeni dacă o ceri, indiferent că iși vor rupe vreo trei persoane gâtul pentru ea, tot o să o mănânci. 

Nu te speria, ești aproape în a șaptea lună, cică de acum încolo începe adevăratul spectacol. Până acum a fost doar genericul. 

Bezele, bezele. :)

To be continued. 

Nevastă disperată și viitoare mămică. (part I)

Vine un moment în viață când vrei neapărat să-ți duci specia mai departe, fie ca ești om, șopârlă sau delfin.

Și s-a întâmplat așa cum ne-am propus, am rămas însărcinată, urmează să avem o fetiță.
Este întradevăr un sentiment minunat.

Însă departe de adevăr este cam tot ce se spune despre "minunile" sarcinii.

Am un prieten care mă tachina la început pe tema asta. El fiind tatăl a doi băieței și având habar cam cu ce se manâncă, nu că ar fi fost el "gravid", dar e imposibil să trăiești lângă o gravidă și să nu observi schimbările prin care trece, fie ele cât de mici.

În prima lună îți vine să urlii în gura mare și să spui oricui ce chestie tare ți s-a întâmplat. Ești însărcinată. Dacă e cunoscut sau nu, nu prea mai contează. Importantă este vestea și crede-mă, toată lumea se bucură când află că ești însărcinată inclusiv un străin. Este ceva ce vine de la sine.

Ești atât de încântată încât deja știi clar că ăsta nu va fi singurul copil din viața ta. Vrei doi!

Din a doua lună se schimbă treaba la 90 de grade.

- Awww, dar ce ai pățit?
- Tocmai am dat la boboci..
- Păi? Vreo bacterie la stomac?
- Mda, cu mâini și picioare. -_-

Aici intervine jumate din populația feminină a planetei care a trecut printr-o sarcină.

Sau nu.
Da, să știți că și femeile care încă nu au avut un copil se declară experte când vine vorba de sarcină. De aici toate părerile din toate părțile.

" O să fie mai bine de la patru luni încolo... Până mișcă, apoi nu o să mai ai nimic, o să vezi!"

Iar tu pe marginea capacului de wc încerci să nu le înjuri, indiferent că e mama, bunica, soacra sau cea mai bună prietenă. Ești atât de sigură că nu va trece până la nouă luni încât mai icnești o dată deasupra wc-ului de tristețe.

Te bucuri însă că încă nu se vede nimic pe cântar, ba din contra, lipsesc vreo doua kg. Te bucuri după ce treci printr-o criză existențială că tu nu ești normală, ca sigur ai sarcină toxică pentru că așa îți spune toată lumea. Până ajungi la medic și te calmezi auzind că e normal ca în primele luni să se întample asta la unele femei.

Iar apoi brusc... Te simți mai sexy ca niciodată. După vomiți iar. Iar apoi plângi pentru că realizezi că la un moment dat te vei îngrășa și sigur nu te va mai iubii bărbatul și sigur nu o să fii o mamă bună. Dacă cumva nu era momentul potrivit? Poate trebuia să mai așteptați. Te superi pe prietena ta cea mai bună pentru asta. Oh, uite o ghindă! Pwahahahaha!

!!!La dracu cu ei de hormoni!!!  -_-

Momente în care soțul și jumătate dintre cunoscuții țăi se uită la tine ca la urs, dar toată lumea încearcă să te menajeze. Pentru că ești însărcinată. Însă asta nu-ți dă dreptul să te transformi într-o nebună deși o faci. Uhuuu!



"Și cam ce diferență de vârstă vrei să fie între frățiori?"

-Ceeee? Mai bine îi cumpăr un cățel sau un Furby! O să-i prindă la fel de bine! Iar mie și mai bine!

Și ușor, ușor îți iei gândul că vei mai simți gustul adevărat al mâncării făcute de mama sau că vei mai mânca vreodata roșii, sau că apa va deveni din nou fără gust. Timp de trei-patru luni te plimbi între a manca un singur fel de mâncare în jur de o săptămâna ca mai apoi să nu vrei să mai auzi de el.

Cum ar fi, săptămâna pepene, Mc, nectarine, șamd. Însă un singur aliment o să-l poți mânca în permanență. Și ajungi să mulțumești zeilor că au inventat ciorba!

După ce te obișnuiești cu greața de dimineață și nu-i prea mai dai importanță, vine de la sine să te trezești dimineața horcăind ca un porc, e ca și cum toată viața ta ai fost așa. Începi să râgâi. Pentru că femeile însărcinate sunt niște făpturi gingașe.

Iar într-o bună zi, începi să simți niște chestii mișunând în burta ta, dar încă nu ești sigur dacă sunt gaze, mațe chiorăind ori întradevăr mica bestiuță din interiorul tău te salută pentru prima dată? Iar când constați ultima variantă te topești pe picioare. Brusc tot răul din cele patru luni chiar nu mai contează.

Dar nu se termină aici.

To be continued.

Unu' Mai Tare Ca Altu'.

Așa cum au trecut Sărbătorile Pascale, așa a trecut si mult așteptatul 1 Mai.

Am stat în București la fel ca în ultimii trei ani. De ce? Pentru că Bucureștiul e chiar simpatic când e gol.

Mi-a mirosit a grătar peste tot, am renunțat la ouă și am trecut la mici. Mici și bere la pet.

Frumos de 1 Mai, grătare în fața blocului. Da, da, acolo unde își scot pe 2 Mai cățelul să facă pișu.

Mizerie de 1 Mai, că deh, dacă au ales varianta cu mersul la pădure, nu au mai luat și saci pentru curățenie, ce rost are? Doar nu-și scot cățelul în pădure a doua zi. Îl scot în fața blocului și acolo nu îi deranjează mormanele de gunoi, pentru că le-au lăsat la marginea Bucureștiului. Că așa fac ei, că n-au cei șapte ani de acasă, dar sunt șmecheri.

Astea sunt momentele când mă bucur nespus că locuiesc la curte. Dacă fac mizerie, măcar e la mine în curte. Strâng când am chef, dar nu deranjez pe nimeni.

Mersul la mare de 1 Mai a devenit un fel de battle în check-in-uri. Ăia de la Vamă sunt mai tari decât ăia de la Mamaia și invers.

Cei care au rămas în București se enervează când văd check-in-urile, așa că dau și ei ca să nu pară că nu se distrează.

Însă cred că lumea pierde prea mult timp în a arăta cât sau cum se distrează în detrimentul distracției propriu-zise.

Este o constatare, uitându-mă la mine.

Știți de ce am renunțat să merg de 1 Mai la mare? Pentru că sunt atât de ghinionistă încât de fiecare dată când am mers a fost frig, iar când n-am mers, a fost aproape vară. Karma!

Surprinzător nu am să țin coada sus, să spun că nu am mers pentru că e nașpa de 1 Mai la mare.
Nope, e chiar tare. Mi-e dor așa de o gașcă frumoasă, de o caterincă pe drum și chiar și de frigul ăla. Pentru că după o sticlă de vodka, deveneam prieteni.

Dacă aș fi fost liberă, nu mai conta că e Vamă, Mamaia sau  Agigea, conta cu cine eram și când plecam. Dacă se întâmpla treaba asta acum 2-3 ani, sigur destinația era doar una.

Acum în schimb, lucrurile stau altfel, ”cu cine mergi” primează în fața lui ”unde te duci”. Mă simt bine oriunde, dacă oamenii din jurul meu fac o atmosferă plăcută.

Probabil din același motiv, de 1 Mai am început să mă simt bine și acasă.

”după ce am rămas fără internet am realizat că oamenii cu care locuiesc sunt chiar de treabă.”

Sunt sigură că cei din Vamă au  fost supărați că anul acesta ca și anul trecut s-au întâlnit cu mulți care de obicei mergeau în Mamaia,  însă după ceva alcool au început să danseze la grămadă.

Punem prea mult preț pe etichetă, dar uităm sacii de curățenie în dulap. :)

"Prea OUĂ!"

După sărbători vine așa o perioadă când nu vrei să mai auzi de sărbători. Nu?

Am așteptat să treacă puțin nebunia.

Nu-mi plac Sărbătorile Pascale. Sunt prea triste. Prea bisericoase, prea sfințite. PREA!

Când am spus asta persoanelor din jurul meu, am ridicat semne de întrebare, adică se vedea așa pe fața lor că ar vrea să strige: "you freak!".

Ei, asta e, cum a zis un prieten: "sunt gusturi bune și gusturi și mai bune!"

Ce să-mi placă la sărbătorile Pascale?
Mielul? Dude, nu.
Drobul? Nu mă coafează.

Ouăle? Ouăle frate!

Fiecare român mănâncă  sigur ouă măcar o dată sau de doua ori pe săptămână, dar de Paște, ca deh e tradiția, ai senzația că oul fiert devine o delicatețe. Ou! Ou colorat!
Ficatul începe să plângă cam cu o saptamana înainte de evenimentul în sine și dacă era supărat pe tine din pricina băuturii acum te roagă să-i dau un shot de Absinth doar să pleci cu oul de lângă el.

Să-mi placă sărbătoarea în sine? Nope. Sunt sceptică.
Ce simt/cred eu, este ceva, dar sigur nu este ceva dus la extrem. Așa că stau mai departe de sărbatori, biserică și preoți.

Să petreci de Paște? E ciudat.
Adică nu știu, de Crăciun e altceva, aștepți zăpada, te bucuri să bei un vin fiert, să mai pui un glob in brad, să mai faci un cadou.
De Paște ce faci? Spargi ouă! Minunat!

Dar e bine că există, că mai primești câte o zi liberă de la muncă.

Și deși susțin că orice motiv e bun pentru o seară de băut, Paștele chiar nu este unul plauzibil.

Mi se pare amuzant când văd la televizor: "După ce au luat lumină, credincioșii s-au retras în cluburile din oraș unde au băut și au dansat până dimineață!"

Pe bune? Te-ai dus la biserică, ți-ai luat lumină, esti credincios/credincioasă înseamna, iar apoi te-ai dus și te-ai rupt pe boxe în cine știe ce pițipongeală de club și te-ai făcut muci. Bravo! Ai făcut treabă!

Sunt sigură că Iisus și-a dorit maxim să te vadă ca dai din fund cu ocazia Învierii Lui, după o săptămână în care a pătimit. Se presupune ca știi aceste lucruri pentru că de-aia te-ai călcat in picioare în curtea Mitropoliei la 12 noaptea, nu?

Uite de-aia nu-mi place Paștele, pentru că simt ca este o sărbătoare tristă, unde fiecare trebuie să stea liniștit, să prețuiască bla bla momentul.
Mie sărbatorile îmi plac pentru ca sunt motiv de distracție, în schimb Paștele nu-mi dă vibe-ul respectiv, tocmai de aceea nu suntem prieteni.

Cum am spus, sunt sceptică, eu cel putin recunosc că mă lasă rece subiectul sărbatorii, aș putea să mă duc să dansez în club până dimineață, să beau până îmi vine rău și totuși nu o fac pentru că nu găsesc un motiv pentru a face asta.

Nu te duce sa iei lumină ca să dai din fund în jurul ei.

E mai trist decât faptul că eu nu cred în această sărbătoare. :)

Semințe și bere la pet.

Nu vă hliziți, fără bere și chiar fără semințe. Și eu am fost dezamagită, din pricina berii. 

Mi-am propus în urmă cu aproximativ trei săptămâni, de fapt nu. Stai.

I-am propus în urmă cu aproximativ trei săptămâni lui frate-miu să mă ducă pe stadion, de fapt să ne ducă. Curioși să vedem și noi cum arată Arena Națională. Că multe s-au mai spus despre acest stadion. 

Nimic mai simplu, normal că nu am rugat în stânga și în dreapta, m-am dus direct la sursă, frate-miu fiind microbist. Dinamovist mai exact. Nu a ezitat o secundă. 

”Păi da' nu vă duce fratele vostru? Să vedeți spectacol adevărat. Dinamo-Steaua.!” 

Nu, acum fac mișto de el, a fost foarte simpatic și ne-a cărat după el. Noi neavând habar de ce se întâmpla acolo.

Eu ca eu, că am crescut lângă frate-miu, m-a mai dus prin 2006 la un meci pe stadionul Ștefan cel Mare. Rapid-Dinamo. 

Mă ambalam și eu prin liceu între colegi, cu cine ținem, ce tari suntem, șamd. Mi-a trecut repede. 

16 ani. Mi-a plăcut. Mă rog, de fapt nu era foarte mare diferență. Ca să înțelegeți, la noi în casă când juca Dinamo era oarecum ca pe stadion. Țipete, zbierete, bere și băieții lui de la bloc toți grămadă. Așa că m-am acomodat repede. Atunci. 

Eu, trecută oarecum prin experiențe de genul. Însă soțul meu chiar nu are nici în clin nici în mâneca cu fotbalul. El desenează. E pașnic. 

Și hai că ne-am hotărât să o facem și pe asta. Am plecat la meci. Tricouri, fulare, ne-a echipat Răducu pe amândoi, blindați eram. Ne-a explicat cum să nu ne pierdem de el și să fim atenți, șamd. 

Aveam senzația că mă duc la război. Vroiam doar să văd stadionul. Nu mi-aș fi dorit sa plecăm bătuți de acolo. Dar, ca să evităm anumite incidente, ne-a explicat el cum stă treaba. ”nu vă dați drumul la mână! stați împreună, nu vă pierdeți. Căscați ochii!” Cu alte cuvinte dacă iese scandal, luați amândoi bătaie, dar nu vă pierdeți unul de celălalt!

Frumos stadionul. Chiar cred că trebuia să avem așa ceva. Pentru concerte. Clar! 

Noi doi în galerie:

Frate-miu:

Și cum a trebuit să cântăm pentru că aveai senzația că se uită lumea din jur urât dacă nu o faci, am început să sărim, să dăm din gură, să ridicăm fulare, să strigăm și să... ne prindem în filmul ăla. Pentru că deși nu înțeleg suporterii, nu înțeleg fotbalul și mai mult decât niște unii care aleargă după o minge chiauni, nu a fost niciodată. Atmosfera aia te prinde fără să vrei. Foarte mulți oameni cântând frenetic. 

Nu exclud faptul că era plin de oameni dubioși dar spre surprinderea mea, erau și foarte mulți oameni pe ale căror chipuri puteai să citești ceva, nu doar să vezi că au clase cât trenul. Da, unii suporteri asta îmi lasă impresia. 

Mă așteptam să dau de o gloată de oameni care mănâncă semințe și beau bere. Probabil asta ar fi făcut dar surprinzător s-a respectat ceea ce impunea stadionul în sine. Fără una, fără alta. 

Am rămas surprinsă să văd că ce mi se părea o tâmpenie aseară, ridicat chestii, culori, veste albe pe noi, a fost un adevărat spectacol. Oamenii ăia chiar depun efort acolo.  

Acum pe bune, din mii de scaune, așează tu toate culorile alea, pune-i să se îmbrace pe fiecare în așa fel încât să rezulte ceva de genul acesta. 

Personal, mi s-a părut fantastic. 

Nu am să vorbesc de meci în sine, pentru că după cum am spus, nu mă pasionează. Am crescut cu Dinamo în casă, nu sunt microbistă. Însă a venit de la sine să merg în galerie la Dinamo și să-i susțin pe ei. 

A fost o experiență, nu știu dacă aș mai repeta-o și nu pentru că nu mi-a plăcut ci pentru că nu e locul meu acolo, însă ce e frumos, e frumos. 

Ideea e că ne-a surprins plăcut pe amândoi. 

Da, da. Pentru o oră jumătate m-am simțit ultrașă și am trăit chestii alături de băieții ăia agitați. :)) 

Nevasta disperată pe stadion. Auuuu! :)) 

Fără glume la răceală. Fără am spus!

De trei zile m-a pus răceala la pat. Mă rog, îmi place să zic așa, de fapt am fost nevoită să mă duc la muncă. Am supraviețuit. Aș fi preferat să mă pună la pat.

Vremea aia nesimțită care nu se hotărăște niciodată. ”Ori mă încălzesc, ori dau cu ploaie, ori fac un frig de o să vă că**ți pe voi. Fraierilor!” 

Nu contează dacă azi ieși cu șifonierul în cârcă și sunt aproximativ 22 de grade afară, iar mâine îți propui să nu mai faci aceeași greșeală, pentru că ți-ai luat-o ieri și te crezi deștept. Însă "maine" plouă. Și uite așa ne-o face vremea de fiecare dată, până începe să ne-o dea cu febră. 

Eu răcesc cam de trei ori pe an, și de fiecare dată mor. De fiecare dată îmi scriu testamentul și mă întreb cui i-am greșit în viața asta de merit un așa sfârșit tragic. Apoi adorm. 

Siropul, picăturile și Theraflu îmi cântă veșnica pomenire. 

Da, exagerez! Mereu exagerez, nu vrei să vezi cum mă transform când sunt răcită, am senzația că totul mi se cuvine. Pentru ca mor. De-aia!

Ce mă enervează când sunt racită? Totul!

Dar în special glumițele. De fapt "glumița".

"ahaaaa, esti racităăăă, da, da, aspirina saracului, du-te la soțul tău să-ți dea aspirina săracului! :> :> :> "

Și binențeles gluma asta vine mai mult din partea masculină a populației. 

Nu, nu ești amuzant, ba mai mult, după ce că nasul meu plânge și e în depresie de îmi vine să-i dau inghețată pentru că zici că l-a părăsit iubita, nu mă pot concentra si pe stomac să nu dea la boboci. Da, ești scârbos. 

Ieși! Eu abia mă târai de pe o perna pe alta și tu îmi sugerezi să fac treburi din astea care implică efort? Nu aș face altceva decât să strig cu jumătate de gură: ”moooooooooooor...ăăăă....moooooor!”

Toată lumea are aceeași glumă.  

Anul 2014. Aspirina săracului. Omorâți-vă pe rând în liniște.  

Ce aspirină prietene? Ce sărac?  Păi după ce a dat circa 60 de lei pe toate bulinele din farmacie, o să le iau pe toate! Sunt scumpe! Vreau să folosească la ceva! 

Și îmi curg mucii. Nu, nu stau dedesubt. Mă înec! Tu chiar vrei să mor?  De data asta pe bune. 

Plus de asta, transpir, apoi mă trage curentul. Terminați cu prostiile. Renuntati la gluma asta.

Ca să nu mai vorbesc că prindea mai multă încredere dacă se numea, Theraflu-ul săracului, Aspirina e de căcat în orice formă a ei. :)) 

Să te aud cum spui următoarea dată Acidul Acetilisalicilic al săracului. Hai, îndrăznește!  

Despre zile proaste, egoism & CO.

Chiar și cei mai tari și fericiți dintre noi, au parte de momente în care obosesc să țină pasul. 

Tristețea și zilele proaste sunt pretutindeni. Pe unii dintre noi ne lovesc mai mult, pe alții mai putin.

 

Cel mai optimist om din viața mea, are momente de cădere. 

Și nu suport să-l văd așa. Îmi este tare greu să-i spun ca nu e vorba că mă deranjează pentru că sunt o simandicoasă.

Nu.

 

E pur si simplu faptul ca ma demoralizeaza. Ar trebui sa fie stalpul meu. Încrederea mea stă in optimismul acela pe care il regăsesc în persoana lui. Puterea mea de a merge mai departe zilnic, stă in curajul lui. 

Și uite așa îmi dau seama cât sunt de egoistă. 

Și cum din problema lui fac una a mea. De ce? Ar trebui să nu fie despre mine.

”Dacă am cedat, nu înseamnă că suntem lași, înseamnă ca am fost tari prea mult timp.” 

De ce sunt egoistă? Câți dintre noi suntem egoiști? Câți dintre noi ne bazăm pe altii pentru a merge mai departe? Destui, nu?

Câți dintre noi se descurcă singuri? Câți dintre noi merg mai departe fără să auda un: "O sa fie bine, sunt lângă tine."

Cred ca nu foarte multi. 

Însă în momentele când noi avem nevoie de tăria acelui "cineva", ne gândim oare că și acel "cineva" are nevoie să-și primească tăria de undeva? Ne gândim oare, că și el la rândul lui, nu e chiar de piatră.

Nu e despre noi.

Obișnuim să spunem: ”hei, în relația asta, eu sunt aia care are voie să plângă.”

Nu, zău? Doar tu ai nevoie să te descarci de energia negativă care a pus stăpânire pe tine?

Și uite așa realizez cât sunt de egoistă. Am prea multe zile proaste, mă simt de prea multe ori rău. Dar sunt prea puține dățile când mă gândesc că nu sunt singura. Și sunt prea puține momentele când reușesc să mă ridic singură. 

În momentul de față îmi vine să mă clasez drept o lașă, să-mi dau doi și să mă trimit la colț. 

Sunt zile și zile. Toți le avem.

Suntem făcuți să prindem putere unul de la altul? Atunci cineva trebuie să o ia de undeva, nu? 

6 luni = jumătate de an = fericire și glumițe.

Jumătate de an de iubire legală si 2 ani si 7 luni de respect, bucurii, zâmbete si chestii amuzante. Cam așa îmi pot prezenta căsnicia și relația cu soțul meu.

Am văzut poza aceasta pe facebook și am vrut neapărat să o contrazic. 

Nu știu de ce unii oameni au astfel de opinii, am fost singură și țin minte că îmi doream pe cineva, este in firea omului să vrei la un moment dat să ai cu cine să împarți chestii, de la sentimente până la pizza. Mă rog, pizza o împarți în primele luni de relație apoi duci un adevărat război pe ultima felie. Dar nu contează, te războiești cu dragoste. 

Să se înteleagă că, nu sunt de acord nici cu cea de sus nici cu aceea de jos. Cum spuneam, nimic nu este perfect. Dar există părți minunate pe care toată lumea ar trebui să le trăiască, mai devreme sau mai târziu. :) 

Cred că există praguri, de la o anumită vârstă preferi să crezi că e o prostie doar pentru că nu ți se întâmplă, nu pentru că nu ți-ai dori. Cred. 

Și ca să fiu mai explicită, căsnicia nu stă în ”șaiba” de pe mână, nici in actul de la primărie și nici in legământul preotului. Stă în respectul vostru, unul față de celălalt.

Da, posibil să existe și căsnicii care nu-și au rostul, dar cu siguranță există și acelea care merită totul. Cum este a mea de exemplu. Și da, sunt modestă. Azi este ziua în care o să-mi laud căsnicia, cam atât de mult pe cât simt nevoia să o fac. 

Nici n-as avea de ce să nu, având in vedere că nu-i lipsește nimic. După jumătate de an de când am devenit nevastă, pentru că azi s-au făcut 6 luni, pot să spun că dacă va fi așa până la final, a meritat! 

A meritat perioada mea de neîncredere, a meritat să dau piept cu părerile mai mult sau mai puțin răutăcioase, a meritat să plâng uneori, a meritat să-l caut pe acest bărbat din viața mea.

Scopul scuză mijloacele. Iar dacă noi acum suntem fericiți, a meritat să facem tot ce am putut ca să ajungem aici. 

Îmi place să aud când mă întreabă lumea cum e să fi nevastă și să le răspund ”la fel”. Deși sunt conștientă că nu mă simt la fel, dar nu am cum să le spun ce este de fapt. Pentru că fiecare persoană simte diferit. 

Eu nu primesc flori, nu primesc cadouri care să nu-mi fie de niciun folos, nu-și aduce aminte în fiecare lună de aniversarea noastră și sincer mă bucur, pentru că nici eu nu țin minte. În schimb ne aducem aminte bucăți, să zic așa, importante. 

Dacă stau bine să mă gândesc fiecare zi împreună este o aniversare, asta nu înseamnă că trebuie să ne umplem de ”la mulți ani-uri și te iubesc-uri”. Ce importanță ar mai avea?

După șase luni... ce se întâmplă între noi este... FOARTE TARE! :D 

Pe cât de frumoși am fost atunci, pe atât de mult înflorim în fiecare zi. 

”Perfect” fără sacrificii?

Am tot stat și am pritocit subiectul ăsta ceva timp.
Mi-am analizat relația de la primele începuturi până în prezent, cu alte cuvinte mi-am analizat soțul încă din cele mai proaste momente ale lui, până în cele de glorie. :))

Toți avem scăpări, nimeni nu e perfect.

Nu-mi pot imagina bărbatul acela la care visăm de puștoaice, cel care ne punea lumea la picioare, ne gâdila orgoliul, ne umplea de complimente mai mult decât pe propria-i mașină. Atunci era mai simplu să mi-l formez în minte, acum nu se mai leagă nimic.

Nu știu ce părere au restul, dar eu una consider că nu există acest Făt-Frumos pe cal alb, cum nu există nici Prințesa din castelul de cleștar.

În schimb, există broscoiul.

Iar dacă Făt-Frumos al tău, nu seamănă deloc cu cel pe care l-ai visat când erai mică, dar cu toate astea ți-a căzut cu tronc, învață să ai răbdare. S-ar putea să fie în faza de broscoi și necesită răbdare, calm și în primul rând multă iubire, ca să le poți avea pe restul.

Însă înainte să-i dai cu piciorul când îi vezi ochii bulbucați, întreabă-te dacă nu cumva și tu ești, nu știu, Baba-Cloanța?

Nu, n-am făcut o pasiune pentru basme...Sau? Eh, în fine.
Tu ești perfectă?

Da, este vorba și de schimbare, de fapt despre asta e vorba. Sunt convinsă că acum toți o să spuneți că sunt genul de femeie care face dintr-un bărbat adevărat, un cățeluș, ei bine nu este așa. De obicei era invers.

Schimbarea de care vorbesc, nu este aia forțată, nu este genul de schimbare: ” Dacă nu faci aia, eu plec!”

Nu. Este vorba de ceva reciproc, care vrei nu vrei, o să se producă, uneori fără să-ți dai seama. O să lăsați de la voi, o să acceptați lucruri pe care probabil nu vă gândeați că o să le acceptați vreodată. Binențeles asta doar în cazul în care e ceva de capul vostru și de relația voastră.

Nu există ceva bun de la început, ceva perfect. Ca să fie perfect trebuie să lupți pentru asta, trebuie să ți-l faci singură. Asta nu înseamnă că după ce ai reușit, să spui cunoscuta frază: ”Nu mai ești bărbatul de care m-am îndrăgostit!” Atunci chiar meriți să rămâi Baba Cloanța sau să te ia la pumni, depinde cum privești lucrurile. :))

Este normal ca el să aibă o repulsie la ceva ce i se impune. Tu n-ai avea?

Eu am ajuns la concluzia că tot ce pare perfect de la început, este putred la mijloc. Pe modelul: ”prea frumos ca să fie adevărat.”

Orice lucru în viață se câștigă prin muncă. Absolut orice! Ca să ai boboci de la o floare, trebuie să-i acorzi atenție, să o uzi, să o îngrijești. Asta nu înseamnă că o schimbi, înseamnă că o ajuți să facă ce a fost menită să facă.

Și încă o dată, nu uita că de schimbările de care o să aibă parte el, la fel o să ai și tu
Asta înseamna modelare.

Creșteți împreună și înfloriți. :)

Despre nevasta disperată.

”Există o persoană în viața mea care atunci când își cumpără un cațel de câteva luni, cu o durată de viață medie de aproximativ 10 -12 ani își face griji unde o să îl îngroape și mai ales cine o să facă asta.

Ea este soția mea.  :D

Se făcea că era o zi călduroasă de vară (acum vreo 4 ani ) locuiam undeva pe Moșilor. S-a auzit un ciocănit ușor în ușă, am deschis și a apărut ea. Simpatică cu părul desfăcut, cu pielea ușor arsă de soare, cu un parfum de flori ce împrăștia un aer de festival în jurul ei.

S-a uitat cu ochii ei mari și frumoși la mine și a zis:

”Te rog frumos să te dai la o parte,  nu știu cine esti, eu am venit în vizită!”

Așa s-a înfiripat frumosa noastră relație.  E foarte tare să ai o noapte nebună și dimineața să se poarte de parcă nici numele nu ți-l stie. Asta timp de 2 ani! K

A fost un moment în care era puțin supărată, habar nu am de ce, (nu știam chestii despre noi, nu eram împreună) în care a anunțat că trece pe la noi.  ”Noi” însemnând 7 baieți într-un apartament cu 4 camere.

A apărut în pragul ușii, tristă, supărată și cu o sticlă de vin.

Mi-am zis “asta e seara noastră” daaarr…au durat aproximativ 40 de minute până a terminat sticla de vin s-a întins în pat și a anunțat că dorește să doarmă, deoarece dimineată merge devreme la munca … K

Au fost doi ani în care ne-am tachinat continuu.  Noaptea  prieteni,  ziua ”Ce? Ea? El? Nu!”.

Este genul de femeie pe care am dorit-o din prima zi, habar nu am de ce, dar asta simțeam. Din câte am reușit sa aflu de la ea…sentimentul a fost reciproc.

Îmi aduc aminte, cum după 1 an jumate, cred, mi-am făcut curaj să o sărut pentru prima dată la metrou în văzul tuturor. A plecat de lângă mine fără să zică nimic. Levitând la vreo 30 cm deasupra pământului, din care ușor se vedeau cum răsar magnolii.  Desigur, femeia din ea nu o să recunoască niciodată asta. J

Este genul de femeie care îți dă totul, fără să ceară nici măcar un zâmbet înapoi.

Însă face în așa fel încât atunci când este destul de departe de mine și altă femeie este în preajma mea, aceasta simte o respirație rece in ceafă… Fără scene de prost gust.

I-am spus unui prieten care m-a întrebat de ce mă însor: “De când am început să mă văd cu mai multe femei, mi-am propus ca atunci când o să cunosc una normală să o iau de nevastă…”

Așa am și făcut, dar vă povestesc data viitoare… ”

Dacă te-ai îndoit vreodată că bărbații pot fi sensibili, acum este momentul să bați in retragere. 

Nu am nevoie de un plângăcios, dar un om care să-mi arate din când in când că are și o altă parte decât aceea de mascul feroce. :)) Este binevenit. 

Da, mă declar o norocoasă. Cu N. 

Ce învățăm din basme?

În urmă cu două seri, am ieșit la câteva beri cu niște prieteni, ceva relaxare după o săptămână de muncă.
Discuțiile au fost multe, însă una singură vreau să o împart cu voi.

Bănuiesc că toți am citit basmele românești, poate câțiva dintre voi le-ați ascultat la pick-up. Mă rog, nu asta e important.
Le-am luat pe rând dar concluzia care mi-a atras foarte mult atenția și in jurul căreia s-a format discuția, a fost:

”Harap-Alb era un tăntălău care a știut să-și aleagă prietenii foarte bine.”

Nu știu cum au mers exact lucrurile, a realizat că nu poate de unul singur și are nevoie de sprijin sau pur și simplu era foarte prietenos?

Faptul important este că nu erau simpli oameni care făceau chestii. Erau cei mai buni oameni care făceau diferite chestii. Asta denotă foarte mult că se pricepea in alegerea prietenilor. Și aceia nu erau oarecare.

Dar nu denotă și faptul că era pe interes? :))

Pe modelul: ”Nu știu să beau mult, dar am un prieten care știe!”

Deci? Care este diferența? Între basm și realitate? Mai blamezi cu desăvârșire când auzi că pentru a primi un loc de muncă bun, ai nevoie de un prieten care are un prieten care știe pe cineva sus pus intr-o oarecare firmă?

Diferența există, noi nu suntem eroi. Poate suntem carismatici dar asta nu este de ajuns.

Noi la final, nu o să ieșim bine din treaba asta ci mereu se va trezi cineva care îți va spune că ai fost ajutat în tot ceea ce ai făcut.

Exceptând faptul că nu este un basm, soțul meu spus că un erou adevărat, este Mario. Da, da, instalatorul. Mânca ciuperci ca să aibă curaj să se bată cu toată lumea pentru a ajunge la prințesă. Ăsta băiat! Nu apela la nimeni, se descurca singur, nu prea avea prieteni sau pur și simplu nu avea nevoie de ei.

În schimb, dacă îl transformi într-un om de zi cu zi, societatea ar spune că este antisocial. Corect?

Costel (stand-up comedy) spunea că pentru a face un copil perfect, fă-l direct pe al trei-lea. Prâslea.

Prâslea, face si drege. Este curajos si ambițios cu toate că este cel mai mic. Ce știm despre ceilalți doi? Mai nimic. În principiu sunt niște pierde-vară.
De la Prâslea am învățat că te modelezi în permanență și că orice alegere pe care o facem are un efect asupra personalității noastre.

Noi probabil dacă am proceda precum Prâslea, la final am deveni niște îngâmfați. Nimeni n-ar mai fi ca noi.

Cenușăreasa ne-a învățat că pentru a avea ceva, trebuie să muncești mult, foarte mult sau să ai  nașă care hocus-pocus te trimite la bal după ce ai încălcat câteva reguli. E ok să vorbești cu animalele și nicidecum nu ești plecat prin păpuriși dacă o faci.

Albă-ca-Zăpada, este o pofticiosă, nu se poate abține de la niște simple mere și este perfect normal să trăiasca în casă cu șapte bărbați. O adevărată femeie de casă.

Sunt multe basme, care mai de care au dublu sens. Diferența e că atunci când le citeam, eram micuți și inocenți. Acum in schimb când le analizezi, mai crezi că este totul fantastic?

Ne mai dăm frâu liber la imaginație? Sau devenim din ce în ce mai sceptici?





Unele idei culese: Răzvan Mihai Nica, Andrei Pascu, Teslovan Ovidiu-Lucian.

Cum am devenit gospodină.

După cum v-am spus, eu nu gătesc. Încă n-am avut curaj. Îmi iubesc prea mult familia.

Sunt un dezastru in bucătarie. Clar, nu oricine este făcut pentru acest spațiu din apartament/casă.
Știa de la bun început că nu știu să gătesc, așa că a acceptat acest lucru fără prea multe comentarii.

Pssst. Noroc cu mama, ea l-a cucerit la capitolul ăsta și am avut de câștigat, ce să zic. :D

Nu vrei să mă vezi in bucătărie, sunt precum un vulcan noroios. Da, da, fac mizerie. Mă crizez, ma opăresc, îmi scapă lucruri din mâini. Teroare în Pantelimon.

Dar de ambițioasă ce sunt, am vrut să țintesc sus.
Ce? Dacă prietenele mele știu să facă prăjituri și eu pot.

Așa că m-am apucat să caut tot felul de rețete. Binențeles că am ales Negresa, mi s-a părut simplă. Asta până în momentul când am bătut totul cu mixerul și aluatul meu arăta precum o supă de ciocolată.
Neavând încotro am decis să-l las așa și l-am băgat la cuptor. Ca să vezi după jumătate de ora chiar a ieșit ceva. O Negresă mai subțire dar cu gust, unul bun chiar. Un fel de Oreo moale. Și până la urmă dacă arăta bine și avea un gust de cacao expirat, cine se bucura de ea?

Eu! Eu aș fi mâncat-o, de ambițioasă, v-am zis!

Asta nu e tot, după Negresă, mi-a intrat in sânge, vroiam mai mult! Mă chema mixer-ul, făina, zahărul! Albușul și gălbenușul îmi cereau să le despart! Prăjituri, prăjituri!

Așa că n-am stat prea mult pe gânduri și m-am gândit eu că este o zi specială pentru a face un tort. Și nu orice tort, da? Diplomat! Că deh, deja aveam experință! De unde atâta?

Îmi invățasem lecția, am descoperit si lingura de lemn intre timp, ehe, o adevărata profesionista, mă simțeam precum un pirat pe propria corabie! Visam la o cofetărie a mea! Nu conta că nimic din ce făceam nu arăta ca pentru galantar. Conta că era bun! Mai bine mă mințeau...poate mă potoleam.

Da, toate bune și frumoase, Diplomatul vieții mi-a tăiat orice fel de fantezie asupra experienței mele în prăjituri. Cel puțin pe moment.
Am făcut blatul, ca să nu mai aduc în discuție că era mult mai gros decât ar fi trebuit, cel puțin nu era ars. Partea urâtă a lucrurilor a apărut la cremă. Crema care trebuia fiartă în baie marină, iar apa pentru respectivul ”experiment” a plonjat pe unul din genunchii mei, clocotită, da. Sunt bine, sunt bine! Nu m-a oprit asta! Nimic nu mă oprea!

Momentul când am turnat crema peste blat, priceless. Mă așteptam ca blatul să ramână pe fundul tăvii. Nu, s-a ridicat și a început să plutească precum rațuștele de baie ale lui Andrei.

Da, da, Andrei are rațe de plastic și încă nu are destule! Măcar să nu fiu singura care se face de râs aici.

A fost atât de frustrant că nu îl puteam face să stea locului, l-am amenințat cu furculițe, l-am înțepat in coaste! Doar, doar, poate se potolea. Nimic!
M-am supărat tare, toate visele mele se spulberaseră, l-am aruncat pe un raft in frigider și m-am apucat să fac din nou...Negresă! De data asta a ieșit pufoasă. Alt motiv pentru care am prelungit misiunea asta care părea să mă bată crunt dar eu nu vroiam să mă las bătută.

După două ore am zis să verific totuși tortul-minune. Nu vreți să știți cum arăta, credeți-mă, era horror. Ornat a început să mai semene cu o tentativă de tort. Sau asta îmi doream cel puțin.

N-am avut curaj să-l gust, au facut-o restul... Cică a fost bun, adevărul că au supraviețuit...majoritatea.

Glumesc, glumesc. Probabil mă iubesc prea tare și n-au vrut să ma dezamăgească.

Cert este că am învățat să stau departe de bucătărie.

A fost greu să mă las, am trecut prin chinuri groaznice...transpirații, vise cu frigidere care prindeau viață, ouă care urlau la mine... V-am spus, îmi intrase în sânge. Dar orice învăț are si dezvăț.

Trăiască mama!

În schimb știu să gătesc niște sandwich-uri foarte frumoase!

Gelozia, arma cu care ne împușcăm singuri.

Vrem nu vrem la un moment dat în viață tot suntem geloși, nu e ca și cum ne-am propune să simțim asta, se întâmplă pur și simplu.

Cred că motivul principal nu este cel/cea de lângă noi, ci chiar noi inșine, încrederea în noi lasă de dorit.

Adevărul este că e un sentiment murdar, care te umple de toate frustrările, nu înțelegi de unde vine, de ce simți asta și cât o să dureze. Știi doar că ceva în tine urlă de nemulțumire și teamă.

Majoritatea motivelor sunt banale. Nu contest însă existența și celor foarte bine întemeiate.

De unde pornește acest sentiment?
Părerea mea e că începe să-și facă apariția când stima de sine începe să scadă.
Începe să-ți fie frică că nu mai ești pe placul ei/lui. Începi să te gândești că altul/alta ar putea să facă treaba asta mult mai bine, șamd.

În momentul când gelozia a pus stăpânire pe tine, ești alt om. Iar filmele încep să se lanseze unul după altul.

Cred că există doua tipuri de oameni geloși și nu cred că există oameni care nu sunt geloși deloc.

Primul tip este cel de care ne ferim majoritatea: "nebuna/nebunul cu acte în regulă"

Orice este dubios, niciun prieten pe care îl ai nu este pe placul ei/lui, telefonul este urmărit, deține toate parolele tale de la toate conturile posibile, inclusiv cea de la contul de unde iți comanzi pizza la serviciu. Se crizează din orice. Nu există ieșire fară el/ea și dacă există face în așa fel încât să te țină de vorbă la telefon tot timpul. Orice lucru pe care îl faci sau spui sigur are o altă conotație ascunsă. Are relații peste tot, nu-i scapă nimic. Niciodată!

Genul acesta de oameni merită împăiați și duși la muzeu, sunt "speciali".

Al doilea tip de oameni geloși sunt cei cu bun simț.

Îsi fac griji, dar nu te lasă să vezi asta, relația voastră pare perfect normală, se consumă în el/ea și doar când are motive foarte întemeiate iți sugerează ceva...dar fără ceartă. Te întoarce pe toate părțile până reușește să te intrebe dacă este sau nu adevărat ce a auzit. Nu te condamnă din prima, ba mai mult decât atât, nu crede prea mult în alte surse. În schimb dacă vorbește cu tine și încerci să o/il minți te miroase imediat. Are un fel de al 6-lea simț.
Nu o să facă niciodată o scenă în public pentru că ține la etichetă. Preferă să-și spele lucrurile în familie. Ceea ce nu-ți lasă altceva de făcut decât sa o/îl admiri pentru calmul cu care actionează.
Trebuie să fii conștient/conștientă că înauntru nu e atât de calm/calmă pe cât arată, dar este de apreciat efortul.
Gelozia ei/lui e chiar simpatică într-un fel sau altul.

De ce nu cred că există oameni care să nu fie geloși? E simplu...

Este perfect normal să fim geloși, sentimentul acesta se naște în noi de mici.
Erai gelos pe vecinul că avea o mașinuță mai tare decât a ta sau pe păpușa vecinei. "Oare le-am greșit cu ceva părinților de eu nu primesc? Sigur eu sunt de vină!"

Ești gelos pe colegul/colega de bancă că a luat notă mai mare decât tine deși ați învățat la fel de mult amândoi/amândouă.

Ești gelos pe un coleg de muncă că a fost promovat înaintea ta, ai senzația că ai depus mai multă muncă decât el și totusi nu ți s-a întamplat nimic.

Un pas important pentru a încerca să ne ferim pe cât posibil de sentimentul acesta, este să ne confruntăm întâi cu nemulțumire pe care le avem față de propria persoana.

Man, complicată treabă, I know.

Colanți, colanți everywhere!

Toată lumea se bucură de revenirea căldurii, în sfârșit renunțăm la hainele acelea de iarnă care ne făceau să arătăm ca niște pinguini ce se rostogoleau pe străzile Bucureștiului.

Din păcate ținuta de primăvară scoate la iveală toate defectele acumulate pe timpul iernii sau nu, mă refer la kilogramele în plus.

Nu sunt o femeie slabă, cu un corp perfect, chiar deloc. Însă diferența între mine și restul grăsuțelor pe care le mai văd pe stradă e că știu să mă îmbrac, cred eu. Sau cel puțin o fac în așa fel încât să-mi acopăr anumite defecte.

Și nu, n-am probleme cu tiroida... ca majoritatea dintre ele.

De ce unele femei preferă să se îmbrace în pas cu moda, când moda se vede clar că nu e deloc în favoarea lor?

Colanți care sunt atât de strâmți încât aud cum plâng pe ele, mai ales când de la abdomen în jos zici că sunt niște congelatoare din acelea micuțe pe care le umpli cu bere vara?

Bluze prea scurte și mult prea mulate care le fac să pară ca niște shaorme sugrumate?

De ce e musai să fim în pas cu moda? Când moda nu ține deloc cu noi și corpul nostru? Nu zice nimeni să te îmbraci în cuvertura de pe pat, dar cred că poți să gasești cumva o combinație care să-ți permită să ieși decentă pe stradă.

Mai urat decât colanții, sunt colanții culoarea pielii. Doamne Dumnezeule, sunt oribili acei "pantaloni" care par să nu existe. De ce să vrei să pari în fundul gol pe strada?  Mai bine ieși direct în chiloți și ai terminat bâlciul.

Nici colanții cu animal print nu sunt departe. Când trece o tipă de circa 80-90 de kg prin fața ta pe stradă îmbrăcată așa, te întrebi dacă nu cumva ar fi cazul să anunți protecția animalelor că a scăpat femela leopard gestantă de la zoo.

Adidașii cu "toc ascuns", de fapt cu talpa aia înalta, dracu' să-i ia, n-am văzut încălțări mai hidoase.
Mă fac să încep să vorbesc ca bunică-mea: "Maică pe vremea mea, adidașii erau făcuți pentru a te simți comod și a alerga în ei, nu a defila pe podium."

Stai lucidă, și urmărește-mă cu atenție: pantofii sunt pantofi, adidașii sunt adidași!

Da, da, sunt o nenorocită și o rautăcioasă! Să fim serioși! Este purul adevăr!

Ce se intamplă? Ne urâțim garderoba pe zi ce trece. De ce multe dintre noi suntem atât de îndoctrinate să urmăm tendințele?

De ce cărăm de niște papornițe imense, umplute cu toate nimicurile de prin casă ca mai apoi să ne băgăm mâna în ghips pentru că se atrofiază?

Femeie! Îmbracă-te cu ce iți stă bine, nu cu ce poartă prietena ta care are și de ce să poarte anumite lucruri!

Este total spre binele tău și...al nostru!

La mulți ani, Fericire!

Ce este fericirea? Nu, nu este un pitic ce dansează, lăsați piticii în pace și ei pot fi triști.

Clar nu e ceva palpabil insă sigur e ceva ce merită.

Cred că toți am trăit momentele acelea în care simțim că totul este minunat și nimic nu poate merge rău și boom dintr-o dată trebuie să se intample ceva care să ne schimbe toată viziunea asupra lucrurilor. Și începem să susținem că nu știm ce este fericirea și că nu am atins-o niciodată.

Nimic mai greșit.

Dacă am fi în permanență fericiți, cum am reuși să ne dăm seama cât de mult ne dorim să fim fericiți? Cât de mult înseamnă pentru noi și ce bine se simte?

E ca și cum m-aș muta la mare, nu mi-aș mai dori să merg pe plajă în fiecare zi și nu m-aș mai bucura de ea cum o fac acum, când o văd doar o dată sau de doua ori pe an.

Dacă ai mânca bomboane în fiecare zi, ți s-ar părea de fiecare dată la fel de bune?

Ei bine, așa e și cu fericirea, nu putem să o avem în permanență, pentru că nu știm să apreciem lucrurile. Trebuie să ne lipsim de ele ca să ne dăm seama ce înseamnă de fapt.

Cu cat alergăm mai mult dupa ea, cu atat e mai departe. De ce?
Pentru că nu esti fericit când vrei tu, ești fericit când meriți. Fericirea este un stil de a trăi, cum este spre exemplu alegerea ta să faci sport zilnic. Uneori ajungi la sală, alte ori nu.

Nu putem să ne programăm, nu ne naștem programați, fericiți sau nefericiți.

Fericirea nu există?
Te contrazic, ești fericit când primești un cadou sau te superi tare?
Apropo, și aia tot fericire e.

Din punct de vedere biochimic fericirea este efectul unor hormoni, care dau o stare de bine. Hormonii există, mai crezi că fericirea nu?

Nu mai susțineti că nu există. Există. Trebuie doar să realizezi că poți avea parte de ea în toate lucrurile, nu doar in propriile dorințe.
Dacă ideea ta de fericire constă în vilă cu piscină și nimic altceva, s-ar putea să pierzi esența pe drum.

Si da, fericirea stă în lucruri mici, foarte mici.

Azi mi-a spus soțul meu că este Ziua Internațională a Fericirii. După aceea m-a intrebat de ce doar o zi?
Buna intrebare.
Pentru că avem nevoie doar de o zi să ne amintim că exista și de o viată întreagă să ne bucurăm de ea.

Educație? Ce fel de mâncare e asta?

Ce-i mai trece Corinei prin cap la 8 dimineața în Ratb...

Nu prea multe, pentru că se concentrează pe cel care sparge semințe lânga ea, sau pe cel care ascultă manele fară caști, deasemenea pe bătrâna care o împinge de mama focului că nu-și găsește ea locul.

Am ajuns la concluzia că mulți dintre noi (oamenii) ne comportăm ca niște animale. Oricât de mult am vrea să ne deosebim de ele, conștient sau nu, le semănăm des.

M-am saturat să am parte de astfel de specimene zilnic, probabil mulți gândesc acum că ar trebui să-mi cumpăr mașină. Ei bine, nu sunt de acord. De ce nu putem să fim civilizați?

De ce mereu trebuie să-i deranjam pe cei de lânga noi? E ca și cum în permanență căutăm motive să ne facem de rahat. Și problema este, exact cum fac eu acum, e deajuns ca doar 3 din 10 persoane să se comporte urât pentru a se forma o părere proasta despre noi toți. Nu degeaba străinii ne ocolesc și nu degeaba avem o reputație de rahat ca nație.

Sunt oameni nervosi care țin morțiș să-i enerveze și pe cei din jurul lor, spre exemplu bătrânii.
Bătrânii supărați că nu au prins reducerea la tigaia fantastică, se răzbună pe cei care stau jos în Ratb, împingându-i și bombănind cu disperare, doar pentru simplul motiv că dacă ei s-au trezit de dimineață pentru shopping la 80 de ani, este perfect normal ca noi să le cedăm locul.

Nu vreau, și nu pentru că mama nu m-a învățat că oamenii în vârstă au prioritate, ci pentru că nu mă lasă să ma ridic eu din proprie inițiativă ci preferă să se cațere pe mine, obligându-mă.

Apoi există gașca de bădărani care fac o gălăgie de nedescris și au niște glumițe de prost gust pe care doar ei le înteleg, asta pentru că nu e nimic de ințeles la ele, iar creierul lor oricum nu face față la altceva.

Îmbulzeala pentru locul de lângă ușă, chiar dacă cobori la capăt, locul acela este sfânt! Cred ca există un pitic care dă ceva pe moca acolo, altfel nu-mi explic de ce să te chinui atât.

Și pentru că locul acesta este atât de important și nu doar atunci când te pregătești să cobori, urmează întrebarea tâmpită..."Coborâți la prima?" Nu... stau aici să-mi primesc partea de la piticul acesta, nu-i simpatic? Dă chestii pe moca, merită să stau să mă fac afiș de geam.

Locul de la margine este MAGIC! Nimeni, nu o să se mute lângă geam ca să te lase și pe tine să stai pe scaun, toată lumea o să se frece pe scaun până ajungi într-un final să iei loc pe TERIBILUL loc de la geam, la cum se ferește lumea de el te aștepți să iei foc când te așezi acolo.

În categoria oamenilor prost crescuți care circulă cu Ratb-ul fac parte și controlorii, care dau impresia de oameni care au terminat trei facultăti dar care se înțeleg doar între ei, pentru că daca n-ai bilet, clar e o problemă, dar mai nou și dacă ai este o problemă, că deh, ciorba lor unde e?

Astea fiind spuse (și nu toate) credeți că mai suntem neîndreptățiți sau ne-am câștigat cu brio reputația?
Da, unii dintre noi suntem civilizați și cu bun simț dar din păcate cei prost crescuți ne-au depășit numeric...

Ridică hârtia de pe jos, te-am văzut. :D

Dacă ai ciocănit după ce ai intrat, degeaba!

Oamenii care au făcut parte din trecut și dau năvala în prezentul tău cu forța.

Am tot văzut cazuri în care foștii/fostele au tot felul de motive prin care să te facă să înțelegi că indiferent că niciunul dintre voi nu mai aveți nimic de împărțit, au un loc al lor de care trebuie să ții cont toată viața ta.

Motivele sunt nenumarate, pornind de la cadouri pe care ți le-au făcut în timpul relației si pe care înca le mai folosești, pentru ca este senzațional sa faci treaba asta, în capul lor probabil presupune să dai foc la tot ce a facut parte din perioada voastră. Și in permanență țin să sublinieze că sunt de la ei/ele, asta ca nu cumva să uiți vreodată ce gest frumos au făcut.

Momentele când pretind că ei te cunosc mai bine decât actuala/actualul cu care ești, și nimeni niciodată nu o să te cunoască mai bine decât ei, nici măcar maică-ta.

Iți cer ajutorul la orice oră din zi și din noapte și li se pare total deplasat din partea ta că nu ai cum să-i ajuți, pentru că într-un fel sau altul ești obligat în mintea lor să o faci, că doar au făcut parte din viața ta, și mai grav decât atât, au senzația că încă fac.

Impertinența cu care schimbi anumite lucruri din viața ta, cum ai avut tupeul să faci așa ceva fără să anunți?

Reproșurile, că in timpul relației voastre nu-ți plăceau anumite lucruri, iar acum iți plac și te catalogheaza imediat ca fiind un fals/falsă. Nu exista ideea de a învăța "lucruri noi".

Să nu omit faptul ca te vor inapoi în momentul când ești bine, cel mai bine, nu bine oricum. Și au senzatia că într-un fel sau altul tot datorită lor ești bine, că au știut să te invețe lucruri.

Dacă ei sunt cu altcineva, și-au refăcut viața, dacă tu ești cu altcineva, ești doar pentru că vrei să încerci să treci peste ei și în adâncul sufletului tău încă suferi după relația voastră.

Să nu te gandești vreodată că o sa te schimbi, pentru că nu exista asa ceva! În ochii lor mereu o să faci aceleași greșeli, chiar dacă le-ai realizat și știi ce ai de făcut.

Clar nu exista cineva mai bun decât ei. Cel/cea care le va lua locul, ori e prost, ori e curvă.

Nu te consuma, s-ar putea în subconștient să procedezi la fel.

Iubirea și câștigurile ei.

Când mi-am cunoscut soțul, eram amândoi destul de puștani, cu tot felul de drame.

Ne-am apropiat in timp, azi o cafea, mâine o bere, un club, o măslină, o atenție, am devenit prieteni. O prietenie care a durat cam vreo doi ani și care a implicat mai multe lucruri decât o simplă prietenie. Asta este altă poveste. Nu vreau să încurc farfuriile.

Am spus după doi ani că trece timpul pe lângă noi aiurea și nu facem nimic. Așa că am hotărât să vedem unde duce așa zisa prietenie. Nu a durat mult până lumea a început să afle că formăm un cuplu iar speculațiile nu au intarziat să apară...

Am fost catalogați imediat: eu fraiera, el omul care scutea o chirie.
A fost supărător la început, enervant pe la mijloc și in final de-a dreptul amuzant.

Unul din multele momente în care am realizat că haterii au și ei rostul lor, te ambiționează.
Este perfect normal ca lumea să aibă păreri. Indiferent dacă ele sunt sau nu în favoarea ta, cam ăsta e momentul când ne deosebim de animale. Gândim.

Trebuie doar să învățăm să nu ne afecteze, să le respectam și să ni le păstrăm pe ale noastre până la final. De aceea s-au inventat discuțiile în contradictoriu, cele decente și cu bun simț.

Materialismul am observat că se practică în foarte multe relații. Nu am ințeles exact rostul, adică serios, de ce formăm un cuplu? Să facem ceva împreună, care să ne aducă beneficii și în final să ne bucurăm tot împreună, nu?  Și când zic "să facem ceva împreună", nu mă refer neapărat la a lucra împreună, afacere, șamd, pur și simplu să "tragem împreună".

Pe principiul, când am eu bani ,îi cheltuim, când ai tu bani, îi cheltuim, când avem amândoi, e paradis, când nu avem, stăm acasă.

Nu am ințeles niciodată treaba cu împrumutatul în relație, stai puțin, dacă ajung să mă imprumut și de la cel de lângă mine, e de-a dreptul strigător la cer.

"Stau cu ea/el pentru că am de caștigat de pe urma acestei relații." Cum așa? Când ai sentimente încerci să faci lucrurile de așa natură încât să vă bucurați amândoi, nu? Dacă ai ceva de caștigat, clar acel lucru nu trebuie să fie pe plan material.

Câte dintre aceste relații au un final fericit?

Da, ai nevoie de bani ca să intreții fericirea, dar nu doar de banii unuia dintre voi.

Daca iti iubesti partenerul/partenera și se intamplă să rămână fără serviciu, exista ceva în tine care iți spune că de azi înainte îl/o iubești mai puțin, datorită cardului care nu mai este valabil?

Cum funcționează aceste relații? Cum de unii chiar pot fi fericiți așa, sau doar pretind că sunt fericiți?

Cealaltă viață a noastră.

Dacă nu mă gasești aici, la telefon sau acasă, sigur sunt pe Facebook.

Oricând.

Like-ul de la trei dimineața pe care îl primești s-ar putea să fie  este de la mine.

Știu cam tot ce înseamnă Facebook, de la profilul meu, cel al prietenilor, paginile cu like șamd.

Enervez lumea că sunt obsedată de cafea. Imi pozez toate cafelele și toate cănile, poate am momente când dau foarte multe check-in-uri, pun poze, piese. Sunt acolo.
Dar ca fiecare om am anumite lucruri pe care le urăsc:

Persoanele care nu știu în ce an s-au născut. Mai ales în ziua de azi când copila de 16 ani seamăna cu colega maică-tii de muncă, iar bunica este foarte trendi. Vreau să știu cu cine stau de vorbă, și ce vârstă ai, este un punct foarte important. Nu dai dovadă de mister și nici nu faci prea multă conversatie dacă adaugi doar o singură întrebare într-un dialog. "Și pisi, câți ani ai? 17 sau 47?"
Ține minte, data ta de nștere trebuie să fie cam asa: 7 noiembrie 1900 și ceva.
7 noiembrie nu prea mă ajută, iți aflu zodia. Nu. Nu mă coafează prea tare.

Oamenii care au la rude cam toți cei 1000 de prieteni. Unchi, bunici, strănepoți, frați și verii de la țară. Te uiți la "about" și vezi cum iți coboară pagina de iți vine să te întrebi dacă cumva e pocăit. Binențeles că nu au nici cea mai mică legatură de sânge dar ca să vezi ce prietenie strânsă au, s-au făcut frați de...Facebook!

Fetele în relații amoroase cu alte fete. De ce faci asta?! Nu e ok, mai ales atâta timp cât esti totally straight. Nu e amuzant, nici măcar interesant, o dovadă mai mare de forever alone nu cred ca există. "Single" acolo se vede chiar simpatic să știi.

Tag-urile în pozele de Crăciun, Revelion, 8 Martie. Brăduți, moși, cadouri, flori și moaște. De 8 Martie cel puțin am văzut o groază de buchete de flori virtuale, Facebook a devenit o grădină botanică veritabilă. Prefer să-mi scrii acolo ceva.."la multi ani, băh!" decât să-mi dai tag lânga 50 de oameni pe care nu-i cunosc și care comentează frenetic.

Și...oamenii care dau like la astfel de pagini:

De ce vă stricați ziua singuri? Sau și mai bine, de ce se fac astfel de pagini?

Astea fiind spune, ce rahat este Ask.fm?!

Despre prietenii & CO.

Azi m-am inspirat dintr-o poză care mi s-a postat pe wall nu o să dau nume, știe ea.

Cum vad eu prietenia aia de durată?

Foarte simplu.

Nu am nevoie de zeci de telefoane pe zi, de cuvinte frumoase dar seci, de inimioare, felicitări, cadouri și alte nebunii. Vreau doar să fii acolo când am nevoie de tine întradevăr,  pentru că la fel am să fiu și eu, nu e necesar să-mi iei pulsul zilnic, să-mi spui de câte ori ai mâncat.

Am spus că nu mă înteleg foarte bine cu femeile dar binențeles am și eu prietene, fete pe care le știu de o viață și nu am amintiri fără ele și fete pe care le-am cunoscut de-a lungul timpului și cu care am legat ceva, persoane care sunt aproape de mine și persoane care sunt la mulți km distanță.

Nu consider că e necesar să ne auzim zilnic, probabil sunt lucruri pe care nu le împărțim mereu, dar nu a existat niciodată momentul în care să fie nevoie întradevăr să ne auzim și să nu ne răspundem la telefon în acele clipe.

Cum spuneam în articolele trecute, despre nevoia de atenție în cuplu. La fel de bine se aplică și în relațiile de prietenie.

Am pierdut prietenii tocmai din acest motiv, nu pot să fiu lângă tine zilnic. Pe lângă prietenia pe care o avem, am și o viată, un job care nu-mi permite să-ti ofer toată atenția mea, nu pot să te sun zilnic, dacă uit să te sun nu înseamnă că te-am uitat pe tine.

Deasemenea daca trec prin momente grele, nu mă aștept să plângi lângă mine și să ne văitam amândouă până leșinăm, aștept să mă scoți în oraș și să-mi dai să beau. Cel puțin uit, probabil până mâine, dar nu are importanță. Decât două triste, mai bine amândouă vesele.

Mai există și genul de oameni geloși. Oricum gelozia în mod normal este prostească. Treaba asta depășește orice limită și problema este că te aștepți ca macăr la o anumită vârstă să dispară, nu ne mai jucăm cu papuși ca să fugim la fata aia care o are pe Barbie originală.

"De ce vorbești cu ea mai mult decât cu mine, de ce de ea ai timp și de mine nu?!"

Hello?! Sunt om, nu pot să-mi dedic tot timpul ție, nu pot să fiu prietenă doar cu tine, dacă tu mă ai doar pe mine, nu e vina mea! Gândește-te dacă nu cumva problema e la tine. Nu mă acuza pe mine ca am ales să ies cu "X-uleasca" azi la cafea și pe tine nu te-am sunat. Uneori este foarte greu să "combini" doua persoane și decât să nu ne simțim bine niciuna, mai bine le iau pe rând.

Nu suport să depind de cineva și cu atât mai mult să mi se impună anumite reguli. În momentul când ai pus stăpânire pe mine, s-ar putea să rămâi surprinsă și să mă răcesc, nu este un privilegiu să fii prietenă cu mine, crede-ma! Trebuie să întelegi că o prietenie nu stă în rahaturi, stă în sinceritate și sprijin, lasă-mă să-ți arăt că la capitolul ăsta chiar sunt bună.

Nu te aștepta să te iau în brațe și să plâng lângă tine dacă tu ai fost de vină, ar fii bine să te pregătești de câteva vorbe grele dar sincere. Apreciază sinceritatea și învață ceva din ea. Dacă poți, daca nu, nu mă acuza pe mine. Nu te aștepta să-ti spun ce bine îți stă cu pălăria aia deși arăți ca un clov doar pentru că sunt prietena ta și trebuie să-ti susțin orice rahat.

Deci, vrei să auzi de câte ori am fost la baie azi sau să-ți răspund la telefon în momentul când poate nimeni nu o face?

"Avem mii de minute gratuite să ne spunem nimic."

Nevoia de afirmare.

Sunt o fire dificilă, trebuie să recunosc asta, nu-mi intri în grații cu orice, ți-o tai din scurt și nu prea stau la comentarii după. Am învățat totuși să mă manevrez, în majoritatea timpului mă consum în mine precum un pinguin.

Eu ocup locul celei care în permanență își face griji, pentru orice și pentru oricine, habar n-am de ce, dar asta se intamplă, mi-e teamă de metrou, de facturi, de prietenii care ies să bea și muncesc a doua zi dar eu vreau neapărat să am grijă de ei, de ploaia de meteoriți care sigur o să apară și trebuie să fiu pregatită așa ca mi-e teamă de ea.

Știi cum se spune că cel mai ideal e sa existe o balanță perfecta. Dar cand el e atât de calm încat ai senzația că e în permanență high, ce faci?

Ce faci când în viziunea lui totul se rezolvă, și surprinzător, după ce tu îmbătrânești 10 ani în doua zile, el a avut dreptate, totul s-a rezolvat!

Ce faci când nu ai cu cine să te certi, pentru că noi femeile suntem drăcoase și agitate. Nu vorbesc de gelozii aici. Vorbesc de orice, pornind de la o scamă de pe pantaloni până la cainele care doarme prea adânc și tu iți faci griji unde să-l îngropi. Suntem nebune, majoritatea.

De multe ori îi scoatem din minți, ne certăm cu ei pe nimicuri dar există și cazul de care vorbeam mai sus care nu se clintește, tace și zâmbește în momentele în care nu vrei altceva decât să ai cu cine să te cerți! Si ajungi să-i spui:

"-Ceartă-te cu mineeeee!
-De ce?
-Nu știu...pur si simplu, că așa vreau eu să ne certăm după să ne împăcăm și să fie totul minunat.
-Nu poate sa fie minunat pur si simplu?"

Păi nu, nu se poate pentru că noi cautăm motive, noi chiar și dacă o cină romantica în oraș decurge minunat, la final ne supărăm pentru că taximetristul ne-a ocolit în drum spre casă. Și cine e vinovat că ne-a ocolit taximetristul? El, pentru că nu l-a luat pe celălalt. Și de aici, uităm de tot efortul din seara respectivă și de faptul că a încercat să facă un gest draguț.

Nu știu exact de ce facem asta și cum suntem programate, dar oricât de mult am susține că nu se va mai întampla, în final, tot reușim să găsim o treaba care ne-a împiedicat să ne ținem de cuvânt.

Probabil multe vor spune că nu este adevarat, "euuuuu sunt cea mai ințelegatoare prietenă/nevastă"

Și eu, până mâine, mâine sigur o să mă supere ceva.

Ieși putin din tine și urmarește-te cu atenție. Mai ești atât de sigură?

Avem prea multe butoane? Sau pur și simplu avem în sânge permanenta nevoie de afirmare?

Cum vă mai petreceți timpul liber?

Nu știu dacă sunt printre puținii care nu mai apucă să iasă din casă, sau când se intamplă asta e sărbătoare.
Ideea este că a devenit din ce în ce mai greu să alegi unde să ieși sau ce să faci.

Bucureștiul este unul dintre orașele în care se presupune că nu ai niciun motiv să te plângi că nu ai unde să te distrezi. Tind să contrazic acest lucru.

Totul se intampla în Centrul Vechi? Nu, nu totul, dar majoritatea lucrurilor. Iar pentru mine a cam devenit cea mai plictisitoare și enervantă zonă.

Au fost cațiva ani buni în care weekend-ul începea de joia și se termina luni dimineață, dar perioada aia s-a dus, am vrut să cred că datorită job-ului, mai tarziu mi-am dat seama că eu eram de vină.

Pentru mine seara perfectă nu mai este aia în care ieși din casă cu ultimul metrou și te întorci cu primul. Nu prea mai pot să rezist atât. Pe lângă faptul că mai mult ca sigur am chestii de făcut a doua zi, oboseala își spune cuvântul.
Așa că de ceva timp încoace, lucrurile stau altfel. Seara incepe undeva pe la 8, lejer, și se termină cel mai probabil undeva pe la două dimineața.

Nu sunt party pooper, dar m-am cam plictisit de tot ceea ce inseamnă club, haos și alte lucruri de genul acesta. Prefer o terasă, un bar chill sau mai bine de atât o duminică la film. Nu mai spun că de multe ori prefer să-i cam îndrum pe toți cei cu care obișnuiesc să-mi petrec timpul, la noi acasă. Poți să o numești comoditate, eu o numesc prietenie. :))

Dacă nu ies, lenevesc, citesc, mă uit la filme. Am îmbătrânit? Nu, pur și simplu nu mai am răbdare, nu mai am timp să pierd, nu mai suport aglomerația, lipsa aerului și transpirația celui care dansează haotic lângă mine. Sau pur și simplu nu știu să mă organizez să le impart pe toate. Chiar și așa ca să ma hotărasc unde să-mi petrec o sâmbătă seară mă gândesc cam toată săptămâna. Nu mai îmi vine foarte ușor să aleg. Da, probabil după ce îmi storc creierii o săptămână, merg tot in același loc unde am fost și săptămâna trecuta dar ajungi să alegi ceva ce cunoști deja, decât să riști.

N-aș vrea să intru în polemică despre manierele celor mai tineri decât mine pentru că ar insemna să nu mă opresc și să vorbesc despre ceva ce știm cu totii. Sunt diferiți, probabil la fel eram și noi pentru cei mari.

Este din ce în ce mai dificil, să împarți și capra și varza într-o singură seară. Este destul de greu pe zi ce trece, să te si distrezi, să fii și fresh la muncă a doua zi că altfel zbiară șeful și să gasesti și un loc în care să fie totul minunat.

Repere muzicale.

În afara lucrurilor pe care le scriu în mod normal pe blog, o să fac o paranteză și o să vă povestesc ce experiență minunată am avut sâmbătă seară la Fusion Arena.

Cum soțul meu lucrează pe postul de grafician acolo, mi-am tot dat cu parerea de-a lungul timpului, așa în particular despre artiștii pe care să-i aducă în locația respectivă, dar fără să mă implic vreodată cu adevarat în asta.

Pâna în urmă cu două săptămâni când am auzit ca urmează să fie un concert Iris unde și-ar dori totuși să mai aducă un artist dar nimeni habar nu avea de cineva care să fie oarecum pe același film cu cei de la Iris.

I-am aruncat soțului meu ideea despre tânărul Alex Mataev finalistul X Factor, pe care l-am urmărit cu mare plăcere pe tot parcursul concursului și cu parere de rău am judecat finalul pentru că nu am fost de acord ca un alt tânăr destul de televizat și cu o cariera în curs precum Florin Ristei să caștige concursul, dar mă rog asta este o altă mâncare de pește.

De data aceasta în schimb nu a rămas doar o părere aruncată in aer ci soțul meu mi-a spus să mă ocup, să iau legatura cu cei care ii fac booking-ul, să văd dacă este liber în seara respectivă, să aflu toate detaliile prin care aș putea să-l aduc pe Alex Mataev la Fusion Arena în seara minunată de 8 Martie.

Astfel am cunoscut-o pe Lucsandra cu care am comunicat foarte bine la telefon și mi-a oferit cam toate detaliile despre el și show-ul lui, de aici detaliile au plecat mai departe de mine, binențeles, dar cu o super încantare s-a acceptat din ambele parți venirea lui Alex Mataev la Fusion Arena, ceea ce mi-a dat, nu vă exagerez o stare de euforie, pentru că am simțit că am facut ceva, ceva ce m-ar încanta să fac pentru tot restul vieții.

Așa că uite-mă în seara de 8 Martie, aducând-o pe mama să-mi vadă opera pe scenă, pentru ca binențeles doar cunoscuții au știut că am fost un mic intermediar în toată treaba asta, mama, pe care la fel a impresinat-o foarte mult ca artist.

Nu știu exact ce s-a intamplat, poate că s-a greșit organizarea, poate că nu ar fi trebuit sa intre in urma Trupei Iris care (o să fiu rea) dar nu mai este ce a fost, odata cu venirea noului solist Rafael care nu face altceva decât să-l imite pe Cristi Minculescu și din nefericire, dupa stricta mea părere, nu-i iese deloc, poate că nu a fost destul de promovat evenimentul, ideea este că dupa ce Iris și-a terminat show-ul publicul a început ușor, ușor să se retragă, spre dezămagirea celor puțini oameni care am rămas până la final să-l vedem pe Alex.

Însă nu am regretat că am ramas acolo și ca am venit cu ideea să-l aducă în concert,  Mataev, este genul de artist de care Romania are nevoie, are o voce incredibilă și un talent fantastic de a se apropia de public, pe lânga faptul că este foarte haios pentru că vorbește stricat românește, este foarte timid, cald și cu bun simț.

Timorat de faptul că am ramas așa putini, și-a cerut nenumărate scuze că nu a știut exact cât de cunoscută este Trupa Iris și ce fel de public are, dar cu toate astea s-a dedicat show-ului și a fost acolo, alaturi de noi încântându-ne până la final cu cover-uri de un rang foarte inalt (Aerosmith, Bon Jovi șamd) și câteva piese personale care promit mult.

Mi-a facut o mare plăcere să-l cunosc pe Alex, am avut ocazia și înainte de concert, din păcate nu sunt eu genul care să se bage in seamă și să stea de vorbă în schimb soțul meu care a stat de vorbă cu el mi-a povestit că este foarte degajat și foarte prietenos, motiv pentru care la finalul concertului l-a imbratișat și ia mulțumit pentru tot și că ține la o revedere.

În final vă spun din nou că nu am un gram de regret că am contribuit la acest concert cu un singur telefon, pentru că acest baiat merită să ajungă departe, vă recomand să-l ascultați în speranța că poate multi dintre noi iși reamintesc ce inseamnă un artist și o voce care merită să fie auzită.

Frumusețe.

Azi mă simt frumoasă!

Cam așa îmi încep ziua, cu păreri bune despre mine. Poți să o consideri îngâmfare, sau cum vrei tu, sincer nu-mi pasă.

Ziua mea se reflectă în primul gând  de dimineată, asa că dacă azi sunt frumoasă, ziua îmi va fi minunată, am așa un feeling de bine.

De câte ori mă  trezesc cu fundu' la așternut, cam de atâtea ori calc într-un rahat, îmi pierd banii, ratez autobuzul, mă stropește un nene gras la semafor cu Dacia lui, șamd.

Sunt momentele alea de rahat în care nu-ți vine decat sa lâncezești în pătură, sperând la apocalipsă.

Sunt destul de dese ce-i drept, scopul? Niciunul concret.

Primul gând de dimineață mă face ori să radiez ori să omor pe primul care-mi iese în fața, azi am ales să las cutitu' la bucătărie și să zâmbesc.

Nu te gândi că dacă mă trezesc cu gândul la un milion de euro, o să-l gasesc în cutia postala...maybe someday. :))

În concluzie? De ce să-mi stric ziua singură când pot foarte bine să mi-o fac mai frumoasă, timp oricum nu avem destul niciodată, și înca n-am găsit magazinul de unde să-mi cumpar atât cât îmi trebuie, așa că o să mă bucur de cel pe care îl am.

După ce că suntem triști, munca e nasoală, banii sunt puțini, oamenii vin si pleacă, dintre toate acestea trebuie să găsim o forța care să ne ajute să mergem mai departe, că doar nu suntem toți raci, ca mine.

Așa că, fii frumoasă! Indiferent de ce se intâmplă cu tine, oricât de nasol e examenul de azi, ședinta cu sefii, vremea de afară sau mai știu eu ce.

Ne susținem sau ne plângem?

Urăsc femeile bolnave de atenție.

Am cunoscut cazuri în care ea se plângea de mama focului că iubitul ei petrece foarte mult timp în fața calculatorului, întrebarea mea a fost: cu ce scop? Păăăi...ăăă...muncește.

Ah bun, când o să-i asiguri venitul personal pentru că a stat și te-a gâdilat pe tine, să mă anunți, dar să nu te plângi că după ce te-a gâdilat s-a transformat într-un întreținut.

Este vorba de susținere reciprocă, chiar dacă nu adoarme cu tine în fiecare seară, nu te mângâie pe cât de mult ți-ai dori, nu te giugiulește dar în schimb te apreciază pentru efortul pe care îl faci, cred că este mai mult decât paradis. Oricât de mult am susține noi ca ei nu realizeaza că ne dorim mai mult timp in brațele lor ne înșelăm amarnic, nu sunt atât de primate.

Cred că și tu dacă ai avea niște lucruri de pus la punct nu ai suporta să-ți reproșeze cineva în fiecare zi că nu îi oferi destul de multă atenție, o să spui că noi suntem mai organizate, și reușim să împăcăm si capra si varza, să fim serioase...

Câte dintre noi nu au amânat o întâlnire sau nu au terminat de învațat pentru un examen sau mai știu eu ce pentru a sta cu "iubi"?
Iar dacă ajungi să-i reproșezi că tu ai făcut nu știu ce efort pentru a petrece mai mult timp cu el iți meriți răspunsul: "Dar ce te-am pus eu?!"

Mi se pare corect...

Nu ei sunt vinovați că noi suntem dezorganizate sau niște visătoare care se gândesc intr-una la seri intregi de comedii romantice si floricele in brațele iubitului.

Sunt mai mult decât sigură ca nu s-ar plânge dacă de multe ori ai avea niște lucruri de făcut care sunt întradevăr importante pentru tine.

Este perfect normal să ne respectăm timpul, să intelegem, să venim din spate cu sprijim, pentru că pâna la urmă daca unul se înalță beneficiile se impart la doi și dacă nu ne susținem reciproc atunci de ce mai formăm un cuplu?

De ce nu încerci să folosești timpul ăla in favoarea ta? Fă-ți o manechiură, mergi la o cafea cu prietena cea mai bună, toți avem nevoie de timp in afara relației, nu?